7 insule. (Ep. 2) Laccadive, Maldivele secrete ale Indiei.

Cum se alege o hartă

Hărţile lumii sunt de două feluri: cele care arată Laccadivele şi cele care nu. Poate e o chestiune de scară, de detaliu sau de politică. Micuţele insule din Oceanul Indian ba există, ba nu. În schimb, Maldivele apar pe toate hărţile, deşi sunt la fel de mărunţele.

Tot de la Maldive – şi de la o hartă bună – a plecat şi descoperirea despre care îţi povestesc aici. Ca tot corporatistul după program, îmi scăldam stresul prin site-uri de turism şi atlase geografice, căutând să-mi trimit măcar mintea în vacanţă până veneam şi eu din urmă. Eram în faza „Maldive” a vieţii şi carierei profesionale. Recunoşti momentul? Dacă nu, stai pe-aproape, că urmează.

După ce-am luat toţi atolii la puricat şi am găsit că-s puricoşi rău, privirea mea dezamăgită a reuşit, cumva, să se ridice câţiva milimetri mai sus pe hartă, pentru a descoperi că şirul de atoli continuă spre nord, dincolo de graniţa politică a Maldivelor, în apele Indiei, alcătuind arhipelagul Lakshadweep (cunoscut şi ca Laccadives). Între Ihavandiffulu, limita septentrionară a Maldivelor şi Minicoy, intrarea sudică în Lakshadweep, harta indica o distanţă de un grad şi un pic. 140 de kilometri. În termeni oceanici, next door.
View Larger Map

Agatti. Două şuturi şi o manivelă

După zborul cu peripeţii despre care am povestit în primul episod al serialului „Piloţii fac lucruri trăsnite”, am aterizat pe Agatti, singura insulă din arhipelag prevăzută cu pistă de aterizare pe care un avion de 18 locuri ateriza din când în când, dacă nu se defecta, dacă echipajul nu demisiona şi dacă vremea permitea.

Aici se cuvine a face o mică precizare: musonul este adesea asociat până la identificare cu o perioadă a anului în care plouă mult. Asta e corect până la un punct. Există şi musoni uscaţi. Dar ce nu trebuie uitat este că musonul, la mama lui, este un vânt. Care aduce nori şi ploaie, care ne ţine în cameră când ar trebui să fim la plajă şi care, mai întâi de toate, suflă non-stop pentru câteva luni bune. Norii şi ploaia pot fi deranjanţi pentru un turist iubitor de plajă, dar cea mai nesuferită odraslă a musonului sunt valurile pe care le produce. Mai ales pe ocean deschis.

Până la aterizarea mea în Agatti, musonul de sud-vest bătuse neîntrerupt timp de patru luni şi jumătate. Spectacolul valurilor ce se spărgeau de recif, pitoresc când îl priveam pe hubloul avionului, părea înfricoşător de la nivelul solului. Agatti se înălţa cu doar câţiva metri deasupra nivelului mării. Valurile stârnite de muson ridicau din când în când capete albe după stabilopozi, să vadă avionul.

– Nu putem ajunge azi. Valuri prea mari, barcă prea mică.

Vocea raţiunii se auzise din gura unui indian bătrân şi bărbos care se ocupa de transferul turiştilor de pe Agatti pe Bangaram, principala insulă-resort a arhipelagului. Azi avea în grijă patru turişti, dintre care doi români şi doi englezi la a treia tinereţe.

– Am navigat pe valuri mai mari ca acestea! Am traversat Atlanticul de patru ori! Dă-mi mie cheile de la barcă şi conduc eu dacă tu nu eşti în stare!

Domnul Clive, inginer pensionar şi navigator amator, nu se putea dezbăra de reflexele colonialiste ale imperiului din care părinţii şi bunicii lui făcuseră parte. Dacă n-ar fi intervenit tâmpenia aia de independenţă din 1947, domnul Clive ar fi avut barca lui în Agatti şi n-ar fi trebuit să-şi piardă vremea cu indienii ăştia leneşi şi fricoşi.

După trei ore de aşteptare românească („mai bine stăm aici până trece musonul”) şi aroganţă britanică (“dacă nu eşti în stare, dă-mi cheia ACUM!”), indianul ne-a dus la ponton şi ne-a aruncat în barcă. Motorul a pornit cu două şuturi şi o manivelă. Asta era „cheia” pe care, zic eu, domnul Clive ar fi meritat-o.

Am pornit. Barca mult prea mică, valurile mult prea mari. Teama, lăsată de Dumnezeu să ţină treji în faţa pericolelor, a zis că nu are cum să mă ajute şi a dispărut în cabină să-şi verse maţele.

Bangaram şi un muson parolist

Un singur nor acoperea bolta, un nor continuu, dens, întinzându-se de aici până la capătul lumii, gros până la Lună şi negru cât un pirat maur. Ce-i drept, ploua rar. De două ori pe zi câte 11 ore. Recepţionerul empatiză:

– Mâine se termină. Poimâine iese soarele.
– De unde ştiţi?
– Păi aşa e în fiecare an. 15 e ultima zi.

Eram viu şi beam dintr-o nucă de cocos. Ceasul arăta 4 după amiaza, 14 octombrie 2006, venisem în India pe 9, văzusem soarele doar la televizorul din hotel, într-un film în care mulţi oameni dansau ca să se înţeleagă. În ţara în care avioanele întârzie o zi întreagă, nu s-o fi găsit taman musonul să se ţină de orar.

La recepţie, dintr-o ramă de lemn, îmi zâmbea un bărbat blond, ciufulit, îmbrăcat într-o cămaşă albă, de profet. Richard Gere fusese în Bangaram cu câţiva ani înaintea mea şi declarase: „I have been to many island resorts, but what I found unique about Bangaram is that it is totally private”. Premierul Indiei îşi făcea vacanţele tot aici. Ce companie selectă.

Pe 16 octombrie la 7.30 dimineaţa, a apărut soarele. Musonul se ţinuse de cuvânt.

Turtles’ Choice

Cu un raport de 8 angajaţi la 4 turişti, Bangaram Island Resort putea pretinde, cel puţin în după amiaza respectivă, că oferă cel mai bun customer service din lume. Zece căsuţe acoperite cu frunze de palmier, un mic restaurant şi o cabană cu măşti de snorkeling, tricouri şi vederi, curent electric doar pe seară, apă caldă niciodată, asta era tot ce puteau oferi Maldivele Indiei în acel moment. La nici două grade sud,

“Anantara Veli Maldive oferă camere înconjurată de ape albastre şi nisipuri albe. Fiecare cameră are room service 24 de ore pe zi şi TV cu ecran plat, DVD player şi expresor de cafea. Oaspeţii se pot bucura de un antrenament la centrul de fitness complet echipat sau pot înota în piscina infinită.” – Anantara Veli Maldive descris pe infoturism.ro.

Lipsite de aportul marilor investitori în turism, Laccadivele se descurcau şi ele cum puteau, cu resurse locale. Cum stăteam sub umbreluţă şi citeam, previzibil, „Kafka la malul mării”, un cap gălbui se ridică din apa verde a lagunei, stătu la suprafaţă două secunde şi se scufundă cu un pleosc. Fenomenul se repetă de câteva ori într-o oră, generat de capete mai mari sau mai mici şi pleoscuri proporţionale. L-am lăsat pe Murakami în ploaie şi m-am dus să cer explicaţii. Cine-s ăia de mă spionează din apă?