Sumatra Tsunami Cafe (ep. 14). Nu mai e nimic, René.

– Cum adică nu mai e NIMIC?

René întoarse capul ca să mă poată privi pieziş, ca un cocoş care se pregăteşte de luptă. Degetele mâinii drepte ţineau tremurând o bere rece, iar fraţii lor din stânga împungeau o hartă descărcată de pe internet înainte de tsunami.

Cu 6 ani înaintea mea, René făcuse drumul de la Banda Aceh până la Singkil singur, pe motoretă. 700 de kilometri de coastă mângâiată de valuri, de plaje idilice acoperite cu nisip fin, de dealuri împodobite cu păduri tropicale, de oameni relaxaţi şi tăcuţi ca adâncul Oceanului. Dintre toate călătoriile făcute în 35 de ani, aceasta îi era cea mai dragă.

– Ai fost pe-aici? Pe unde ţi-am zis eu? Pe coastă?
– Da, René. Am fost pe unde mi-ai zis tu. Pe exact acelaşi traseu, de-a lungul coastei. Nu mai e nimic.
– Nici căsuţele din copaci?
– Nici.
– Nici bungalow-urile acelea de lângă Calang, cu hamace? Ţi-am zis să te duci acolo.
– Nu mai sunt nici acelea.
– Nimic, nimic?
– Nimic, René. Nimic din ce-ai văzut tu nu mai este. Doar munţii au rămas unde îi ştii.

Călătoria lui René a inspirat-o pe a mea. Diferenţa a făcut-o doar timpul. Elveţianul văzuse coasta de vest a Sumatrei înainte de tsunami-ul din 2004. Eu, la cinci ani şi jumătate după.

Degetele insistară încă o secundă pe hartă, dar harta era veche, un val mare trecuse peste ea şi o mototolise, schimonosind faţa pământului, cursul apelor şi viaţa oamenilor, cât mai rămăsese din ea. Bărbia bunului meu prieten începu să tremure. E trist când îţi rămân doar amintirile, e tragic când până şi amintirile se duc să moară.

– Înţeleg. Povesteşte-mi.

Un dezastru foarte profitabil

Oceanul Indian face spume la gură văzând cum fâşia perfectă de asfalt muşcă indolent din carnea plajei. Aceasta este celebra „Şosea USAid”, construită cu fonduri americane, expertiză americană, supervizare americană şi furnizori locali. În Sumatra, o şosea cu patru benzi şi nicio groapă e considerată drept o intervenţie divină la care se cuvine să te închini.

Pentru prima oară în cele 14 episoade, conduc fluierând, cu mâna pe geam. Vitezometrul Azuriei indică 90 de kilometri la oră. O după-amiază perfectă, apusul mai are un pic şi răsare, zici că sunt pe Miami Ocean Drive înainte să apară hotelurile, cazinourile şi ruşii.

O stâncă prăbuşită în mijlocul şoselei marchează graniţa dintre visul american şi coşmarul de Sumatra. De aici încolo, drumul revine la coordonatele binecunoscute. Noroi, gropi, ocazional valuri care se sparg în capetele motocicliştilor.

“În pofida progresului pe anumite segmente, construcţia şoselei a fost întârziată, iar USAid Indonezia nu a putut demonstra cum intenţionează să finalizeze toate operaţiunile de construcţie pâna la data de 23 august 2006, cu respectarea estimărilor de cost, întrucât nu există un plan de construcţie şi nici un plan de implementare. În plus, ofiţerul USAid însărcinat cu supervizarea furnizorului nu s-a achitat pe deplin de sarcinile alocate…”

Asta scria Linda Tarpeh-Doe, controlor în cadrul USAid, în raportul remis centralei la data de 27 martie 2006. USAid, ca dealtfel sute de organizaţii guvernamentale şi non­-guvernamentale din toată lumea, încerca să repare ce stricase tsunami-ul. La mai bine de patru ani după raport, doar 20 din cei 60 de kilometri ai şoselei Banda Aceh – Lamno sunt gata. Imaginea utilajelor ruginind leneş în noroi îmi aduce aminte de acasă.

Indonezia, ţara unde tsunami-ul a făcut cel mai mare prăpăd, a primit jumătate din donaţiile guvernelor şi popoarelor lumii: 6,5 miliarde de dolari. Bani meniţi să repare şosele, să reconstruiască şcoli, case şi spitale, să pună la punct reţelele electrice şi de alimentare cu apă, să ofere hrană şi asistenţă medicală sutelor de mii de sinistraţi.

Dar ceea ce pentru oamenii de bună credinţă a însemnat un dezastru, pentru băieţii deştepţi a însemnat o afacere. S-a furat cât s-a putut. Organizaţii umanitare de calibru ca Save The Children şi Oxfam s-au trezit în mijlocul unor scandaluri internaţionale de fraudă, fiind obligate să ia de la capăt întregul proces de contractare a lucrărilor şi să angajeze mai mulţi controlori decât muncitori. Aceh Anti-Corruption Movement estimează că 30 până la 40 la sută din donaţiile post-tsunami au apucat căi ilicite. În Banda Aceh am văzut… (dă pagina)