Sumatra Tsunami Cafe (Ep. 5) – Cât costă cafeaua cea de toate zilele.

Cafeaua i-a îmbogățit pe mulți. Terase și restaurante, importatori și prăjitori, exportatori și procesatori, intermediari și revânzători, pe lanțul lung de la pământ la ceașcă, fiecare zală dublează prețul. Pentru ca industria cafelei să câștige atât de bine, cineva trebuie să piardă. Aș propune să piardă fermierii. E cineva împotrivă? Se abține cineva?

Cafelele din zona lacului Toba sunt cotate în Top 10 mondial. Regiunea a fost binecuvântată de natură cu date geografice și geologice ideale pentru cultivarea cafelei. Sol vulcanic, altitudini mari, climă blândă, ploaie cât trebuie. Tâmpit să fii să plantezi altceva. Şi totuși, din ce în ce mai mulți țărani cultivă porumb, cacao sau ananas. Din cafea nu se mai poate trăi.

Tragem linie și scădem

Profesorul Osmel Harianja e unul dintre puținii care încă înoată contra curentului. A moștenit câteva hectare de pământ pe înălțimile din Samosir și a cultivat cafea. Până la primul rod serios trec 3-4 ani, timp în care plantația absoarbe timp și parale. Domnul Harianja se întoarce acasă târziu. Dimineața predă la două școli, după amiezile și le petrece pe plantație, dând cu sapa.

– Anul ăsta am cules pentru prima oară.
– Şi? A meritat?
– Nu. De când am pus eu cafea și până acum, prețul pieței a scăzut. Suntem la mâna intermediarilor.

Am pus pe hârtie cheltuielile aferente unei mici plantații de cafea, cantitatea recoltată și prețul pieței. Rezultat: zero profit. Nici vorbă de recuperarea investiției în plante, îngrășăminte și mână de lucru.

Localnicii au partea lor de vină în ecuație. Dacă unul face profit din cafea, toți cultivă cafea. Producția crește, intermediarii speculează, prețul scade, țăranii mătrășesc cafeaua și se apucă toți să pună avocado, că se vinde scump. Producția crește, intermediarii speculează, prețul scade și o luăm de la capăt. Cine să-i învețe? Şi de ce? Oamenii informați sunt mai greu de manipulat.

Miercurea e „market day” în Pangururan, capitala Samosirului. Aici și acum se fac jocurile săptămânii. Fermierii coboară din munți cu marfa încărcată pe motorete, pe măgari sau pe dubițe hârbuite, intermediarii din Sidikalang sau Berastagi trimit oameni să ia marfă. Cartofi, mirodenii, pește, fructe și, firește, cafea, multă cafea.

Două băbuțe se tocmesc cu reprezentantul intermediarului, o cucoană la 40 de ani, unsă la propriu și la figurat cu toate alifiile. Samsarița le deșartă cafeaua într-un sac imens și le pune să aleagă boabele cu defecte. Despre bani vor discuta mai încolo. Întreb.

– Cu cât o vindeți, doamnă?
– E prea devreme să vă spun. Aștept un telefon de la buyer-ul din Sidikalang. El face prețurile. Dar nu acum, pe la două-trei. Câtă vreți să cumpărați? Am 900 de kilograme. Dacă o luați pe toată, vă fac un preț mai bun.

O tonă de cafea. Am față de engrosist?

Până la “închiderea bursei” din Pangururan mai sunt 4 ore. Hai să căutăm un service. Puntea spate a Azuriei are nevoie de intervenție chirurgicală.

Cu Azuria la service, partea întâi.

Mecanicul ridică mașina pe cric, scoate roțile și demontează amortizoarele, pe care mi le flutură pe sub nas.

– Astea sunt praf, bapak. Complet distruse. Trebuie schimbate de urgență.
– Schimbați-le.
– N-avem dimensiunea asta. Mașina e model nou.

Model nou, lansat acum 3 ani, Azuria era OZN pe Samosir. Ne-am urcat într-un becak și am plecat prin orășel, din magazin de piese auto în magazin de piese auto.

– Avem, dar un pic mai scurte.
– Avem, dar un pic mai lungi.
– Mașina e prea nouă. Îmi pare rău, nu avem dimensiunea care vă trebuie.
– …dar ați putea încerca unele mai lungi. Nu mult mai lungi. Un pic mai lungi. Nu-i nicio problemă.

Din câte țin eu minte, service-ul e un loc unde se depanează mașini. Vii cu rabla, se schimbă piesa, pleci. Dar service-ul din Pangururan era mult mai mult decât atât: era un atelier de creație auto. Patronul, ditai patronul, meșterea o piesă la strung. Doi angajați sudau un șasiu, înconjurați de bucăți mari de tablă, țevi, bare, flexuri și barosuri. Ăștia nu reparau mașini. Le fabricau.

– Nu, domnule, amortizoare nu facem. Cumpărați-le pe alea mai lungi. E mai bine mai lungi decât mai scurte.
– Am să țin minte vorba asta.

Echipată cu noile amortizoare, Azuria cloncănea și troncănea la fel de urât. Ar fi trebuit s-o dau pe toată la refăcut, dar nu aveam timp. Se făcuse deja ora 2 și trebuia să văd la ce preț s-a închis bursa.

– 15.000 rupiah kilogramul (aproximativ 1.2 euro)
– Negociabil?
– Ăsta e prețul fixat de buyer. E deja negociat.
– Negociat de cine cu cine?
– Câtă vreți să cumpărați?

Să nu fiu ipocrit. 15.000 INR pentru un kilogram de cafea în verde nu era un preț rău. Şi dacă aș fi lăsat-o la uscat, pierzând jumătate din greutate, tot super-chilipir se numea.

– Nu vreau să cumpăr. Doar să-mi fac o idee.

Şi mai voiam să știu ceva. În condițiile în care primul intermediar vinde kilogramul cu 1.2 eur, câți bani primesc fermierii? Era o singură cale să aflu: direct de la sursă.

Korupsi.

După jumătate de oră de drum și un avans de un kilometru, l-am lăsat pe Posmen la volan, că nu mă mai țineau nervii. Drumurile pe care le întâlniserăm până acum erau parfum față de ce aveam înainte. “Şoseaua” spre satele din centrul Samosirului avea toate caracteristicile unei albii de râu.

– Pe-aici au asfaltat acum 3 ani.
– Posmen, mă păcălești. Nu e nicio urmă de asfalt.
– Pentru că au asfaltat prost. N-au făcut fundație. Au pus mai puțin material decât trebuia.
– De ce?
– Korupsi. Guvernul a dat banii, din banii ăia 10% s-au folosit pentru drum, restul s-a dus prin buzunarele cui trebuie. Ada korupsi, tidak ada jalan (dacă e corupție, nu e drum).
– Korupsi. Ce românește sună.

30 de soiuri de arbori de cafea există pe lumea asta. Dintre care două fac legea: Arabica și Robusta.

Arabica (lat. coffea arabica)e mai pretențioasă. Copăceii sunt mai mici, produc mai puțin și mai târziu, cresc doar la altitudini de peste 1000 de metri și doar pe anumite tipuri de sol. Cafeaua rezultată are un gust catifelat, o aromă puternică și un preț mai mare. Arabica e adevărata cafea.

Arborii de Robusta (lat. coffea canephora) se adaptează mai ușor. Cresc mai mari, se mulțumesc cu doar câteva sute de metri peste nivelul mării, sunt mai rezistenți la frig și produc mai multe fructe. Boabele Robusta conțin de două ori mai multă cofeină decât cele Arabica, costă mai puțin și au un gust sărac. Mare parte a cafelei din comerț e ori Robusta, ori amestec de Robusta cu Arabica.  O variantă premium de Robusta e folosită pentru espresso.

Deși Indonezia se laudă cu unele dintre cele mai bune culturi de Arabica din lume, e în același timp cel mai mare producător mondial de Robusta. Închidem wiki-paranteza.

O cafea prea ieftină e o cafea prea scumpă.

Marulak Turniep trăiește într-o căsuță prăpădită la 1200 de metri altitudine, alături de nevasta știrbă și de mica plantație a familiei. 10 case și o biserică, răspândite la sute de metri una de alta, printre coline și culturi, câțiva bătrâni, o mână de copii, niște căprițe și doi bivoli, ăsta e tot „satul” Janjimaria.

– Ce soi cultivați aici? Arabica sau Robusta?
– ArabicaRobusta.
– Nu se poate. Ori Arabica, ori Robusta.
– ArabicaRobusta.

La 57 de ani, domnul Turniep reprezintă a șaptea generație de cultivatori de cafea din familie. Şi totuși, nu știe ce cultivă. Arabica, Robusta, Lăcusta, numi-s-ar cum s-o numi, cultivă ce-a apucat, important e să câștige niște bani.

Unii folosesc îngrășământ chimic, că e mai ieftin. Alții, în pas cu moda eco, utilizează doar fertilizatori bio. Domnul Turniep rămăsese pe poziții și îl prinsese moda din urmă. La rădăcina fiecărei plante era câte o grămăjoară de bălegar. Tulpini scunde și sănătoase, fructe mari și frumoase, Arabicarobusta era Arabicapunct.

– Cu cât dați kilogramul?
– Câtă vreți să luați?
– Nu știu….10 kilograme.
– 100.000 de rupiah e bine? (8 euro)
– Şi dacă iau mai multă?
– Ne înțelegem…80-90.000. E bine?
– E bine. Vreau 10 kilograme.
– N-am. Tocmai am trimis-o la piață. E market day.
– Când aveți?
– Peste o săptămână. că trebuie să o culeg, să o curăț și să o usuc.

Am cumpărat de dragul omului. Discuția nu avea aerul târguielii de la piață. Domnul Turniep mă aborda timid, jenat, cu capul plecat. Am luat loc sub umbrar, să perfectăm „afacerea”. Soția bătrânului, molfăind betel, a intrat în casă, de unde s-a întors cu două căni de cafea.

Cea mai apropiată rosterie se afla pe malul celălalt al lacului, la două ore de mers. Fermierii din Samosir nu-și permit cheltuiala drumului. Vând în verde și cumpără de la detailiști cafea prăjită pentru uzul casnic. Cel mai accesibil sortiment e o combinație de boabe defecte și porumb. 2 Euro kilogramul. Kopi Asli, „cafeaua veritabilă”, costă de la 3 euro în sus.

În ceștile aduse de bătrână aburea amestecul ieftin. Cafeaua familiei Turniep era un lux prea mare pentru familia Turniep. Deja.

Mulțumiri Monkaff pentru informație și inspirație.

(va urma)

Toate episoadele foiletonului pot fi citite aici.