În jurul lumii, cu Românii (3). Londra: trenul vieții circulă până la 1.

Homeleșii horcăie la fiecare colț de stradă, străzile sunt doldora de gunoaie pe cât sunt toaletele de seringi, mafiile își trafichează nestingherite drogurile și mâna de lucru la negru, găsești mai multe prostituate asiatice în Londra decât în Bangkok, mai mulți cerșetori în Paris decât în Bombay, mai puțină poliție în toate capitalele europene decât pe DN1 înaintea sărbătorilor și mai mult monoxid de carbon decât oxigen în aer, dar fumatul este interzis!

De parcă toate problemele continentului s-ar fi rezolvat și singurii uzurpatori ai desăvârșirii europene ar fi amărâții de fumători. Dintre păcatele omenești, fumatul este singurul pe care gonacii de hârtie ai Uniunii îl hăituiesc cu seriozitate, de la Lisabona la București și de la Glasgow la Palermo. Cu toate astea, fumătorii se strâng unul într-altul, ca niște negi pe chipul diafan al Europei, și continuă să fumeze.

În Soho, cu Roxana și Tiago

Trotuarele din Soho erau pline de oameni zgribuliți, de chiștoace și de halbe pe jumătate goale. Barmanii aruncau pahare de cidru și de ale peste tejghea, banii schimbau mâinile și clienții ieșeau afară, în calea vântului boreal care se înfigea în străduțele înguste ca un TGV de gheață. Da, fumătorii mor mai tineri. De pneumonie.

Roxana e o fată frumoasă și deșteaptă, dar e dată. Acum doi ani a plecat într-o vacanță în Portugalia și și-a rezolvat cazarea pe Couchsurfing, la un băiat pe nume Tiago. Starea de vacanță, vinul de Porto sau balconul casei care plonjând romantic peste Ocean au făcut ca Roxana și Tiago să se îndrăgostească unul de celălalt și să rămână împreună. Sau, mai bine zis, să plece împreună în Marea Britanie.

Roxana a lăsat Săratul Râmnic natal ca să învețe. Este studentă la London University of The Arts, College of Communication, unde se specializează în film documentar. Tiago e arhitect și s-a luat după Roxana din două motive: pentru că o iubește și pentru că în Portugalia piața construcțiilor s-a prăbușit. Doi copii fugiți de-acasă.

Stăm în fund pe trotuar și vorbim despre subiecte de documentar pentru Roxana, despre oportunitățile din Asia pentru Tiago și despre țările noastre, între care există similitudini și dincolo de limbă.

Arta conversației și destinul nației

Conversația se încinge și ne mai încălzim. E o plăcere să discuți cu Roxana și Tiago. Cei doi lansează teme, argumentează documentat fără a se pierde în detalii inutile, știu să asculte și savurează părerile contrare. Încerc niște provocări la baionetă – care scot din minți 99% dintre interlocutori – dar prietenii mei nu-și pierd nicio clipă acuitatea argumentației, descâlcind cu eleganță nodurile pe care le fac numai de-al naibii fiecărui fir al discuției.

Viitorul unei națiuni e vizibil în subiectul și calitatea discuțiilor pe care le auzi pe stradă. Oamenii care vorbesc despre alți oameni se vor îmbolnăvi cronic ori de invidie, ori de dispreț. Oamenii care discută fapte la nesfârșit, blocându-se în ele, nu vor înțelege niciodată ce li se întâmplă și de ce. În fine, cei care reușesc să extragă valorile din persoane și ideile din fapte, aceștia vor conduce lumea. Trăim într-o lume a ideilor, fie ele politice, tehnologice sau culturale. Ideile au făcut și vor face întotdeauna diferența dintre azi și mâine. Fără idei, nici timpul nu trece.

Ce puternici am fi dacă am reuși să trecem peste discuțiile eterne despre banii pe care o să-i facem, despre combinațiile pe care le-am auzit, despre ce relații grozave și ce dușmani idioți avem, despre ce ni s-a întâmplat ieri la poliție sau la alimentară, dar stai să vezi ce i s-a întâmplat unui prieten de-al meu…

Ce împliniți ne-am ridica de la masă dacă am apuca nu doar să ne exprimăm sinele imens, ci să și ascultăm ce ni se spune, să ne îmbogățim cu o idee nouă, ce bine-ar fi dacă n-am pândi ca interlocutorul nostru să-și termine propoziția doar ca să schimbăm subiectul cu un altul, care să ne pună într-o lumină mai bună, fără legătură cu discuția și fără respect pentru legile conversației.

(Tu vorbești, mă, care trăiești sub palmieri?)

Trotuarul seamănă cu un turn Babel pe orizontală. Oameni din toată lumea, cu fețe și accente dintre cele mai exotice. Dialogurile se poartă în engleza internațională, acea limbă care combină cuvintele limbii lui Byron după logici est-europene, sud-americane sau asiatice cu așa o libertate că un englez nativ nu mai pricepe nimic. Ce-i aduce pe toți în orașul ăsta imens și nebun, unde viața e atât de rece și atât de scumpă?

– Banii. Londra e în primul rând un centru financiar al lumii. Aici se fabrică practic bani. E un loc bun pentru câștigat bani. Și la fel de bun pentru cheltuit. De aceea viața e atât de scumpă. Cei care lucrează în banking, investiții sau bursă câștigă enorm, iar prețurile se duc în sus după ei. N-ai văzut cât costă o cameră de hotel?

120 de euro pentru o chichineață în care n-aveam loc nici să desfac valiza. Dar stăteam în centru, la cinci minute de Earl’s Court și recepționerul era român. La fel și camerista și domnul care aduna zilnic gunoiul din fața hotelului. Toți trei se umpleau de bani la Londra.

Roxana și Tiago trebuie să fugă acasă. Băiatul are un important job interview a doua zi dimineața și vrea să fie odihnit. Hai că merg și eu cu voi până la metrou, să-mi ziceți ce tren se ia pentru Kings Cross, că mă așteaptă Oana, Mihnea și restul găștii.

Mmmmulți annni trrrrăiască!

Eram 12 români, nouă din Londra și unul din Thailanda, acesta din urmă nemaiavând în garderobă haine groase. Ne era sete și foame și frig și voiam să stăm la o țigară și să vorbim, dar nu era posibil să facem toate astea în același loc, în acelaști timp. Și se nimerise să fie ziua Oanei. Am intrat într-o pizzerie, să îmbucăm ceva și să bem o bere. Ghinion. Pizzeria era afacere pakistaneză. Nu ținea bere.

– Nu-i nimic, mâncăm aici și pe urmă mergem vis-a-vis, la bar.

Vis-a-vis se servea alcool – și, judecând după ciupercile verzi pictate pe pereți și după privirea tulbure a barmanului cu creastă roz, se mai serveau și alte bunătăți – dar era cu neputință să stai de vorbă. Muzica, sau ce-o fi fost aia, ne împingea afară ca un tun cu aer comprimat. Am ieșit din nou în strada înghețată și am sărbătorit-o pe Oana cu dinții încleștați, dârdâind de pe un picior pe altul. “Mmmulți annni trrrrăiasssscă, lllllaaa mmmmulți annnnnni”.

Oana părea mulțumită că împlinește 25 de ani la Londra. Brașoveancă de origine, venise aici ca să învețe, să muncească și să cunoască lumea. Atitudinea ei serioasă, de femeie în toată firea care știe ce vrea de la viață, contrasta simpatic cu statura mărunțică și cu pistruii de pe nas. Dar Oana, deși un piticuț de fată, își conducea cu autoritate gașca boemă și colorată, în care se amestecau moldoveni fotografi, ardeleni cofetari și Kalinka, o rwandeză care se alătura la fiecare chindie a grupului, deși nu pricepea o boabă de română.

N-am apucat să vorbim cine știe ce. Trotuarul îngust ne obliga să stăm înșirați și ar fi trebuit să urlăm unii la alții ca să ne înțelegem. Eram și obosiți de cât alergaserăm după mâncare, băutură și un strop de liniște. Se apropia de miezul nopții și deja lumea se foia pe scaune: hai, că pierdem ultimul metrou. Londra ne spărsese gașca și ne trimitea acasă. Mă bucur că v-am cunoscut, și noi la fel pe tine, poate ne mai vedem până pleci. Poate ne mai vedem, dacă ne-o lasă orașul. Noapte bună. La mulți ani!

Trenul vieții circulă până la unu noaptea

Londra mi-a părut familiară de cum am pus piciorul în ea. O știam de undeva și nu-mi dădeam seama de unde. Simțeam că mai fusesem aici și nu o dată, doar că Londra reală era mult mai mare. De unde-o știam?

Clădiri masive din cărămidă roșie aliniate la milimetru, ghivece cu flori la fiecare ușă, portari cu chipiu și fluier, ceasornice albe și elegante oriunde privești, un iureș de oameni cu căști în urechi și nasuri în telefoane, prezenți și absenți, alergând spre ceva. Și mirosul, mirosul acela de metal bătrân, de gudron obosit și de pipi în grabă, ăsta nu e oraș, asta e gară!

Londra – o gară cu 8 milioane de pasageri. Orașul e atât de mare încât n-ai cum să-l străbați altfel decât cu trenul. Tronsoanele de metrou se suprapun și se subpun, legate între ele prin interminabile scări rulante ce par să coboare până în Centrul Pământului. Nu e loc, nu e clipă lăsată de la Dumnezeu să nu simți sub picioare trepidația unui tren care merge de la Chesham la Aldgate, de la Epping la Ealing Broadway cu ochii închiși, ca un șarpe bătrân al casei.

Programul Tube­-ului dă și ritmul vieții omenești. Londonezii își calculează orele de somn, de muncă, de viață socială, întâlnirile cu prietenii sau ieșitul la spectacole după orele pe care urmează să le petreacă sub pământ, deloc puține. La 1 noaptea, după ce pleacă ultimul metrou și stațiile se închid, pe străzi nu mai vezi țipenie. Ladies and gentlemanule, trenul vieții s-a retras la depou.

Foto: Brăduț Florescu, octombrie 2011.

Din episodul următor: Londra văzută cu stil și o după-amiază românească la Cambridge.

UPDATE: din 19 august 2016, trenul vieții circulă non-stop (mulțumesc, Alma).