În jurul lumii, cu SkyTeam și Românii (ep. 5): Cambridge. Schimbarea la minte.

Motto: “Învață ca și cum ai trăi veșnic; trăiește ca și cum ai muri mâine.” M. Ghandi.

Trenul iese din Londra strănutând nărăvaș, ca un cal îmbâcsit de atâta adăstat la grajduri. Metropola se stinge încet sub tropăitul roților până dispare complet, ca și cum n-ar fi existat decât în imaginația unui scriitor de romane SF. Căsuțe cărunte acoperite cu flori își împart cavalerește verdele cețos al colinelor, aerul limpede se îmbrățișează cu soarele, iar norii se împrăștie în fuioare lunguiețe spre toate punctele cardinale. Alergăm spre nord. În câteva minute vom opri la Cambridge, unde mă așteaptă Mircea, Adriana și Claudiu.

“Ieși din gară și ține-te după mulțime. N-ai cum să te rătăcești.” îmi scrisese Mircea în prealabil, avertizat despre talentul meu de a mă pierde și într-un ibric cu apă. Încerc să îi urmez indicația, dar mulțimea descălicată se împarte în două sub-mulțimi: una care se proptește în stația de autobuz și alta care pornește pe jos spre înainte. Pentru că sunt într-o ușoară întârziere, aleg transportul în comun. Urcăm civilizat, unul după celălalt, sub privirea și îndrumarea șoferului, care închide ușile în clipa în care toate scaunele s-au ocupat. Cei care n-au mai încăput se aliniază pentru a aștepta încă 5 minute. Nicio problemă, e duminică și e Cambridge. Pornim încet și oprim des. Oraș mic, stații multe.

În pofida așteptărilor mele, pasagerii din autobuz nu sunt studenți, ci turiști, majoritatea londonezi veniți în week-end ca să mai respire și altceva decât fum de bani arși. Familii cu copii – generația următoare de studenți la Cambridge -, pensionari ținându-se de mână, celibatari solitari cu câte o carte sub braț și, inevitabil, grupuscule de tineri asiatici porniți să vadă lumea prin vizorul camerelor Nikon sau Canon de ultimă și exorbitantă generație.

Scor la pauză: Cărtărescu 150 – Florescu 3

Cele două submulțimi se reunesc în față la King’s College, această Piață a Universității din Cambridge. Mă învârt pe loc ca un titirez în mulțimea de figuri necunoscute, încercând să dibuiesc o trăsătură de genă românească. Din fotografiile de profil de pe Facebook nu i-aș putea recunoaște pe Mircea, Adriana sau Claudiu nici dacă ar cânta colinde la doi metri de mine. Sper să se întâmple viceversa, mai ales că trei perechi de ochi sunt mai agere ca una singură. Și așa se întâmplă. O gășcuță veselă mă înconjoară și îmi oprește pirueta.

– Brad?
– Mircea?
– Bun venit la Cambridge.
– Bine v-am găsit. Să știi că, până să-mi scrieți, habar n-am avut că există studenți români la Cambridge.
– Există. Cu totul suntem vreo sută cincizeci. Când ne-a vizitat Cărtărescu, am mers toți să-l cunoaștem. Tu însă va trebui să te mulțumești cu noi trei, cel puțin până devii mai cunoscut.
– Apropo, să facem cunoștință, în sfârșit.

E amuzant: ne cunoaștem, ne recunoaștem, dar nu ne știm. Sub privirea zidurilor bâtrâne de 600 de ani, transferăm prietenia noastră de pe Facebook în lumea reală, prin strângeri de mână și introduceri formale. Brad. Mircea. Adriana. Claudiu. Încântat de recunoștință.

– And who’s this guy?

Un tinerel brunet și cârlionțat, cu piele foarte albă și ochi foarte căprui, deprins din poveștile cu hobbiți, completează grupul românilor. Nu l-am văzut în corespondența noastră.

– This guy is Guy. Cel mai bun prieten al nostru. Și un excelent cunoscător al Cambridge-ului. L-am invitat în calitate de ghid local.
– Asta mi-a plăcut în viață: să călătoresc împreună cu băștinașii. Nice to meet you, Guy.

O englezoaică bătrână și bogată

Accesul turiștilor la Cambridge e restricționat la câteva zone. Dar studenții și doctoranzii au voie să se plimbe peste tot. Băieții își scot din rucsaci ecusoanele și le atârnă mândri pe pieptul de aramă. Sunt la ei acasă.

– Tot ce  vezi în jurul tău aparține Universității. Clădirile, străzile, parcurile, tot. Cambridge nu e un oraș universitar, ci o universitate cu aspect de oraș. Sigur, pe lângă studenți și corp profesoral există și “cambridgeni” get-beget. Dar și aceștia lucrează fie pentru, fie pe lângă Universitate. Astăzi o să ne plimbăm practic printr-o școală, o școală foarte mare și foarte bogată.

Într-adevăr. Cambridge este cea mai bogată universitate din UK și din întreaga Europă, rulând un buget anual de peste un miliard de lire sterline. Povestea Universității începe în 1209, când un grup de învățați dezertează de la Oxford pentru a-și continua activitatea un pic mai la est. Două decenii mai târziu, legendarul Henric al Treilea acordă așezării statut de instituție educațională și îi oferă o serie de facilități fiscale. Peterhouse, primul colegiu de la Cambridge, se înființează în 1284, iar ultimul – Hommerton –  în 2010.

De-a lungul a șapte secole, mari nume ale științei, gândirii și artelor și-au tocit coatele pe băncile de la Cambridge: Sir Isac Newton, Sir Francis Bacon, Chares Darwin, fizicianul Niels Bohr, Stephen Hawking, Bertrand Russell, Ludwig Wittgenstein, Levi Strauss, Karl Popper, Vladimir Nabokov, Salman Rushdie. Universitatea a școlit 15 prim-miniștri ai Marii Britanii, 25 de șefi de stat și de guvern,  9 capete încoronate, trei semnatari ai Declarației de Independență a Statelor Unite și 61 de laureați ai Premiului Nobel. După unele clasamente, Cambridge e pe locul 1 în UK. După altele, pe locul 2, după Oxford. Dealtfel, rivalitatea de 7 secole dintre Cambridge și Oxford este unul dintre principalele resorturi ale excelenței academice de la nord de Londra.

– Vezi că aici nu i se spune “Oxford”. I se spune “The Other Place”, mă atenționează Mircea în șoaptă.
– Elegantă soluție. Atunci n-o sa mai spun nici eu “Dinamo“, ci “The Other Team“.