Continuându-mi hoinăreala prin oraș, am întâlnit două personaje care la început mi-au părut duse cu pluta. Unul mergea pe jos ore în șir prin împrejurimi să caute fluturi, iar celălalt dorea să devină artist dar nu știa cu ce să înceapă. Atunci m-am întrebat: oare nu eram și eu nebun? Nici pe departe, pentru simplul motiv că nu-mi păsa, ca și celorlalți, nimănui nu-i păsa. Eram în căutarea beției cu fericire, rațiunea nu-și mai avea locul.
Insula cu Lună Plină (Koh Phangan).
Am plecat apoi spre destinația sudică unde avea loc petrecerea de Lună Plină. Nu puteam să ratez marea gloată de oameni îmbibați cu alcool și diverse alte substanțe. Mi-a luat două zile să ajung pe insulă. Un drum lung, dar cum deja mă conjugam la timpul blând al Thailandei, răbdarea mea era infinită. Insula, populată intensiv cu tineri călători pentru care beția reprezenta fericirea, a fost un zbucium pentru câteva zile. N-aș putea să zic că nu m-am feerizat, având – recunosc – o oarecare afinitate pentru petreceri. Chestie de vârstă.
La câteva zile după marele dezmăț, insula a început să se pustiască și am avut loc să o explorez câte un pic. Natura îmi inspira o fericire continuă și crescândă. Intrasem în modul contemplativ absolut. Am intrat în mare și am început sa înot, fără rațiunea pe care o pierdusem deja acum câtva timp. Am înotat până când cei câțiva oameni de pe plajă s-au făcut mici de tot.
Atunci m-am uitat în urmă am văzut cât de departe ajunsesem. În momentul acela am văzut apa, cerul, plaja albă, norul care se topea în munte, palmierii care se cereau în mare, soarele care bătea cu raze sedate, tot ansamblul de poză, care m-a făcut să plutesc în fericirea momentului. Oh… drogul fericirii e atât de puternic, cu cât îți curge prin vene mai intens cu atât începi să constați că viața e mult prea frumoasă. A ajunge la acel moment cere dibăcie. Să-ți păcălești mintea să nu mai gândească, să o controlezi să te lase să fii fericit.
Filosofia mea de bază binomială și privitul valurilor m-au ajutat să mă transpun cu ajutorul peisajului paradisiac în starea de fericire absolută, încrustată în moment. Fericirea e dincolo de condiția umană, care vine în doze mici și tari. La fel ca băutura energizantă de la Seven-Eleven.
După ceva mai mult de o săptămână m-am mutat pe insula mai mică, cea plină de peștișori colorați și corali strălucitori. Momentele euforice au continuat pe plajele pitite după stânci și rar populate, lângă o mare atât de liniștită încât însăși noțiunea de vânt părea că nu se inventase. Apa cristalină și jocul de culori din adâncul ei se jucau cu mintea precum luminițele de la capătul tunelului, numai că de data asta erau vii și colorate, nu speranțe deșelate. Pentru câteva zile bune m-am simțit în largul meu și în largul mării, nestigherit de nimeni. Într-un sens pozitiv, mi-au lipsit petrecerile. Dar întrebările și călătorii ocazionali nu mi-au lipsit.
Cât mai stai? Habar nu am. (Koh Samui)
Am simțit că e nevoie de ceva mai multă acțiune, așa că m-am mutat pe insula cea mai mare de la sud, cea cu frumosul aeroport. Aveam să găsesc aici mai mult confort, mai mulți călători și mai mulți refugiați pe care societățile dezvoltate îi exilaseră într-o viață de nisip fierbinte. Am ales o plajă retrasă, unde mi-am dus traiul pentru următoarele săptămâni.
Atmosfera boemă, plaja întinsă și mai puțin populată, comoditatea traiului zilnic, personajele colorate pe care le-am întâlnit și petrecerile m-au făcut să mă înscriu, puțin câte puțin, sub deviza “Nu știu cât mai stau”. În fiecare zi, recepționerul mă întreba când plec, iar eu îi răspuneam habar nu am. Și mă trezeam în fiecare dimineață să plătesc camera pentru încă o zi și încă o zi.
Pe insula aceea am întâlnit o pătură socială reprezentată de străinii (farang) rezidenți pentru luni sau ani întregi. Unii retrași din câmpul muncii, alții în căutarea vieții fără griji. Fiecare avea câte o poveste, dar cu toții erau în unanim consens acolo, în momentele acelea, că viața e frumoasă. Fiecare emana o oarecare fericire, după cum înțelegea fiecare fericirea. De multe ori mergeam pe stradă și, împrumutând starea celorlati, mă trezeam că râd fără niciun motiv. M-am pierdut cu încetul în ansamblu. Bineînțeles, nelipsitele petreceri au amplificat proporțional starea de fericire.
Fericirea, acum.
De-a lungul călătoriei, câțiva oameni mi-au atras atenția prin fraze memorabile, fiecare cu încărcătura sa emoțională și filosofică specială. Contextul în care au fost spuse nu contează așa mult, ci esența lor ca o componentă a stării de bine.
Întrebările mele persistente în ale fericirii l-au făcut pe compatriotul din Chiang Mai să-mi spună: „M-am gândit, nu-ți mai zic nimic. De fapt tu nu ai cu cine să discuți…”.
Un accent scoțian al unui sexagenar picat în meditație a sunat așa: „Life is cheap here. You’re just a number”.
Alt căutător de răspunsuri asupra vieții, un italian între mai multe vârste mi-a zâmbit: „La vita e bella. Guarda qua… guarda la.”
Un companion german petrecăreț mi-a scrâșnit amabil: „Die Zeit hast kein Ziel. Wir haben so viel spass.”
Sfârșitul mi l-a zis un englez fost combatant: „We are supposed to be free. I feel doomed when I think about it.”
Momentul fericirii nu vine ușor. Mintea trebuie inițiată în arta gândirii fără a gândi. Apoi mediul contează, fiindcă inspirația vine atunci când spiritul este liber, neconstrâns, învelit în energie pozitivă. Acea energie este dată de oameni, de zâmbetul lor, de natura liniștitoare, de simplitatea lucrurilor și de suma întâmplărilor mărunte. Frumusețea fericirii momentane, căci perpetuum mobile nu cred că există, constă în diversitatea modurilor noastre de a o înțelege, fiecare unic și personal. Unii o găsesc, alții nu. De fapt puțini o căută, majoritatea căută mirajul clișeelor impuse de societate.
Întreabă-te cât de fericit ești acum, în clipa asta, nu un minut mai târziu nici mai în urmă.
Theodor U
Comentarii - Niciun comentariu