Anambas. Insulele de Nicăieri (2). Mistery Island.

Cum mă gândisem eu la toate, cum desenasem eu totul până în ultimul detaliu. Ce-o să spună mama când or s-o anunțe că m-am înecat într-un accident de motoretă?

Riscuri stupide pe care un om în toate mințile nu are cum să le prevadă. Și, iată, nici să le evite.

So scary.

Îi admir pe indonezieni pentru robustețea lor extremă, mentală și fizică. Omuleții aceștia – că rar vezi un bărbat mai înalt de 1,65 sau o femeie peste 1.60 – se descurcă în condiții care pe orice european l-ar umple de groază sau dezgust.

Nu le trebuie confort, siguranță, curățenie, liniște, intimitate, se mișcă de colo-colo înghesuiți în autobuze sau feriboturi arhipline, pot dormi pe o bărcuță prinsă de furtună, mănâncă orice din orice poziție,  fac adevărate cascadorii pe șoselele catastrofale din marea parte a țării și nu-i auzi niciodată că se plâng.

Asta ca să nu mai vorbesc despre malarie, vulcani, cutremure, tsunami-uri, șerpi veninoși, rechini și alte degete pe trăgaciul acestei  continue rulete rusești numite Indonezia.

– Oh, so scary, Brad. So scary.

Patroana de la Anambas Resort, îmi împărtășește spaimele, ba chiar insistă să pluseze. Totul în țara asta e scary. Drumul de la port până aici, drumul înapoi, călătoria cu feribotul, valurile mării, vântul, cerul, localnicii, prețul benzinei, nota de plată pentru curent, insulele astea, toate sunt so scary.

Femeia mă întâmpină fără niciun fel de ceremonial, de parcă tocmai ce mă trimisese să-i cumpăr o sticlă de borș de la vecina.

– Te așteptam luni. Așa-mi zisese fiu-meu, că vii luni.
– N-am mai prins locuri pe feribot, doamna Christina.
– Păi de când nu mai zboară nici ăștia de la Sky Aviation cred și eu că feribotul e plin. Cum ai călătorit?
– Bine, mai bine decât mă așteptam.
– Mie mi-e frică să mă duc la Tanjung Pinang pe mare. Acum câteva luni a trebuit să merg la Singapore să-mi fac control la genunchi. Am luat feribotul, ce să fac? Oh, so scary.

Anambas Lodge.

Doamna Christina e o chinezoaică de 70 de ani mărunțică, rotunjoară și teribil de vorbăreață. Cum sunt, cel puțin pentru moment, singurul ei oaspete, caută să-și astâmpere toată nevorbeala cu mine, încă din prima seară. Peste peștele prăjit și legumele fierte care constituie my dinner for one, gureșa patroană adaugă cu prisosință povești, bârfe, pliante și fotografii.

Are o fată la Singapore, un băiat la Washington (lucrează la ONU) și unul la Jakarta – Wilson, cel cu care am ținut legătura – plus un frate pastor la Ierusalim; nu mai zic de nepoței. Dar toți sunt atât de departe, inclusiv bărba-său, domnul Tolam, un senior elegant și tăcut, care s-a instalat într-o aripă separată a resortului, unde șade toată ziua pe canapea și se uită la știri. Sunt singurul om cu care se poate vorbi pe insula asta.

Chinezii vechi și noi.

Avusesem o înțelegere cu Wilson. Eu să le dau fotografii cu resortul și ce acareturi or mai avea, ei îmi să îmi ofere un preț special la cazare. Așa a rămas. Doamna Christina m-a condus la cea mai mare căsuță pe piloni din tot resortul. Trei dormitoare, două băi, un living room imens și un total de 11 paturi.

– Asta în mod normal costă 200 de dolari pe noapte, dar dumitale ți-o las la 50.

Am acceptat hipnotizat “oferta” doamnei Christina. Serios, nu am fost în stare să spun decât “Mulțumesc, sunteți foarte amabilă”, deși era evident că târgul nu mă avantaja cine știe ce.

Că bine zicea Bălaiul: cu chinezii n-ai cum să câștigi în afaceri. Sunt atât de abili și de ingenioși în a-ți lua banii, iar pe deasupra sunt atât de senini și amabili când o fac încât te lasă fără replică.

În toată regiunea Asiei de Sud-Est, majoritatea afacerilor mici și medii – IMM cum le zice pe la noi – se află majoritar în mânuțele etnicilor chinezi care reprezintă cam un sfert din populația Indoneziei, Malaeziei sau Thailandei. Un exemplu notoriu este familia Shinawatra, care a prosperat din comerțul cu mătase și a dat Thailandei doi dintre ultimii trei prim-miniștri.

Chinezii sunt pricepuți la negoț, muncesc ca disperații, economisesc cu patimă și știu să formeze rețele și alianțe profitabile. Asta în timp ce mulți dintre localnicii “get-beget” rămân tributari acelui spleen tipic semințiilor pelagice și nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să-i acuze pe chinezi că le iau banii de la gură.

Bunăstarea le-a pricinuit și le pricinuiește chinezilor numai probleme. În Malaezia…