Anambas. Insulele de Nicăieri (2). Mistery Island.

…douăzeci de insule în arhipelag. Și umblă în papuci de cauciuc.

Pompong.

Între apariția motorului cu ardere internă și echiparea acestuia cu o tobă de eșapament au trecut trei decenii, undeva spre finalul secolului XIX. Din punct de vedere tehnologic, Indonezia se află exact în acel interval în care motoarele produceau mai multă gălăgie decât putere.

Bărcile tradiționale din Anambas poartă numele de pompong, o transpunere în verb a zgomotului pe care îl scot motoarele lor diesel neamuțite de nimic. Așa cum scriam mai sus, indonezienii au nevoi puține, iar cea de liniște nu se numără printre ele. Dacă merge de ce să-i punem tobă?

Bioritmul meu s-a racordat rapid la cel al pompong-urilor. Adorm când se stinge duduitul ultimului motor al zilei se și mă pornesc la prima cheie a dimineții. Altfel nu se poate, pentru că bărcile trec chiar prin fața căsuței mele, la 10-20 de metri. Dacă ar coti mai larg, spre liniștea eventualilor oaspeți ai Anambas Resort, ar consuma un strop de combustibil în plus. O cheltuială la fel de inutilă ca și toba de eșapament.

Nu mă plâng. Îmi prinde bine acest program de copil mic. Acasă, la Khanom, mă duc la culcare adesea după unu noaptea. Și mă trezesc la 7 când un alt pompong­, cu blană și codiță, miorlăie că-și vrea peștele de dimineață. Niciodată nu-mi ajunge somnul.

La resort nu există wifi,  iar netul de pe telefon nu merge neam, deși mi-am cumpărat trei cartele SIM diferite și le-am umplut de credit pentru date. Zice-se că de la vânt nu merge, că bate din direcția opusă releului. De la 5, când mă ridic din pat și până la 7, când răsare Soarele, reușesc să-mi descarc lista de mailuri noi. Nu și conținutul acestora.

Terasa căsuței este un loc perfect pentru a observa și înțelege natura și viața din Anambas, pentru că strâmtoarea dintre Tanjung Tabu și insula de vis-a-vis, Matak, e una dintre principalele artere de transport din arhipelag.

Poți să stai o zi întreagă ca baba la gard și să vezi care unde se duce, cât pește a prins, ce marfă transportă, ce ștab a mai venit în inspecție, ce jmecheri au mai sosit să facă afaceri, când merg copiii la școală și când se întorc. Toată mișcarea se face pe apă. Fără barcă ești mort în Anambas.

Doamna Christina îmi întrerupe voyeurismul de dimineață apărând so scary în spatele meu.

– Brad! Hai la micul dejun. Te-așteaptă băiatul cu barca să mergeți în insulă.

Cecep are un  speedboat-very-good – cum i se spune pe-aici -, adică o cochilie ușoară și ascuțită din fibră echipată cu un motoraș de 40 de cai. Poate duce în siguranță 5 persoane, dar am văzut modele similare încărcând opt-zece oameni care – nu-i așa? – nu muriseră niciodată. Bărcuța lui Cecep e nouă și mi se sugerează că proprietarul intenționează să-și amortizeze investiția în cele 5-6 zile cât stau eu în Anambas. Presimt că o să ne înțelegem bine.

Commando-ul nevestelor.

Barcagiul are 25 de ani și este incredibil de înalt și de legat pentru un indonezian. Sigur are sângele amestecat cu ceva, dar nu-mi dau seama cu ce. E pe cât de zdravăn pe atât de respectuos și de timid. Discutăm bilingv despre itinerariu, condiții meteo, starea mării și eventualele pericole. A început deja refluxul și, la cât coral se zărește prin apa verzuie și limpede a lagunei dintre insule, orice manevră greșită ne poate lăsa fără elice. Sau mai rău.

În cultura navală a Asiei am observat doar două viteze: nulă și maximă. Ori stăm pe loc ori îi dăm cât duce motorul. Așa am procedat și noi. Câteva minute la ponton pentru îmbarcare și, imediat, manetele de gaz împinse în față până la capăt. Speedboat-ul zbura peste undele calme ale strâmtorii, semnalizând prin viteză că are la bord, evident, un străin. Localnicii au timp; nu trebuie să alerge cu 25 de noduri.

Copaia lui Cecep se dovedește o ambarcațiune ideală pentru laguna calmă dintre insulele mari. Gonim sigur și elegant peste apa nu mai adâncă de doi metri. Băiatul știe drumul cu ochii închiși. Uneori, când virează pentru a evita un recif mai răsărit, nici nu ridică ochii din telefonul de pe care dă încontinuu SMS-uri unei fete. Numai unei fete îi poți trimite atâtea răspunsuri, pentru că numai o fată poate pune atâtea întrebări.

N-o ținem direct spre Mistery Island, ci facem un prim tur de recunoaștere a zonei dintre Siantan și insula vecină. La rugămintea mea, pătrundem în golful ireal de adânc din interiorul Matak-ului, practic un lac de apă sărată punctat din loc în loc cu sate pe piloni și ferme piscicole.

Principalul produs de export al arhipelagului – dacă facem abstracție de petrol și gaze – este peștele Napoleon, pe care localnicii îl cresc în ferme după l-au exterminat în sălbăticie. Un kilogram de astfel de delicatesă e cotat la 150 de dolari pe piață, iar vecinii singaporezi bogați se dau în vânt după tot ce costă cât nu face.

Celălalt produs de export sunt cuișoarele, cultivate intensiv pe versanții mai blânzi ai insulelor și lăsate să se usuce la soare oriunde e un spațiu liber și plan de doi pe doi metri. Pe lângă uzul alimentar cuișoarele sunt folosite pentru aromatizarea kretek-ului, cel mai popular soi de țigări din Indonezia și Malaezia.

N-aș putea spune despre oamenii de-aici că sunt săraci. Fiecare bărbat are o casă, o barcă, măcar o nevastă și cel puțin trei copii, prinde ori cultivă un pește, un cuișor, seara vine de la muncă, se duce la moschee, bea o halbă de ceai și se culcă împăcat. Nicio tentație, nicio distracție.

Singurul element care tulbura până de curând această pace era barul-bordel…