Anambas. Insulele de Nicăieri (3). Romania’s Most Wanted Man.

Trebuie să ne sincronizăm perfect cu valurile care, dacă ne prind din urmă, ne cad în cap cu efecte devastatoare. La dus am mers 10-15 minute. La întors, în ritmul mării, facem o jumătate de oră. Când trecem bariera de partea cealaltă mi se părut că văd un val agitându-și pumnii: dacă te mai prindem aici îți rupem picioarele!

Welcom.

Laguna se întinde indolentă la soare, fără să-i pese câtuși de puțin de marea sălbatică ce-i bătea la poartă. Doar câte-un val mai hotărât reușea să depășească zidul coralilor și să arunce peste apele adormite o mică undă de neliniște care se stingea însă după două-trei clipe. Cecep își șterse transpirația de pe frunte – mare lucru, că oamenii acestor latitudini nu prea asudă – și începu să butoneze telefonul. Totul e în regulă.

Ne apropiem de minimul refluxului. Bărcuța, care-și demonstrase limitele cu o leghe în urmă, reintră în rolul de roadster și plutește elegant pe apa nu mai adâncă de un metru care desparte insulele interioare. Aș putea să merg pe lângă babord fără să mă ud mai sus de buzunarele șortului. Tragem pe nisipul gălbui al unui ostrov mărginit de mangrove. Plaja s-a întins mai mult decât îi era plapuma și a acoperit tot golfulețul.

Câteva pondok-uri albastre și goale răsar din bancul de nisip ca niște vestigii ale unei civilizații dispărute. Ce caută tocmai aici, la capătul nordic al unui arhipelag care nu cunoaște turismul, niște chioșcuri de picnic? Au fost construite din greșeală? Le-au uitat extratereștrii?

Pe o stâncă aurie cineva a scris cu aceeași vopsea albastră „Welcom” (sic!). Pare că tot acest aranjament a fost creat pentru cei care au încercat, ca Cecep și ca mine, să ajungă în larg și s-au întors din drum. Bun venit înapoi la viață, la liniște, la unde vă e locul, nebunii naibii.

Stăm douăzeci de minute, apoi încercăm o nouă ieșire în larg, către vest. Valurile sunt ceva mai mici pe partea asta, dar distanța până unde vrea să mă ducă nu justifică aventura. Îl rog să mă ducă undeva în interior. Din 238 de insule câte are arhipelagul am văzut până azi doar vreo nouă, deci resurse ar fi. Îi promit că suma discutată rămâne în picioare. Deja nu mai e vorba despre un onorariu, ci despre o taxă pe care o plătesc pentru protecția amândurora. Zâmbește și pune din nou bărcuța cu botul spre Marea Liniștii.

– Uite…Insula Nongkat. Oameni de la compania de gaze.
– Ce?

O nouă formulă de cremă anti-stres.

Nu mai apuc să primesc lămuriri. Cecep a sărit peste bord și înțepenește ancora în nisipul unei plaje mici în formă de semilună. Nu se zărește nimeni – lucru cu care m-am obișnuit – dar de-a lungul plajei, printre palmieri, văd câteva căsuțe de lemn care, în mod evident, nu respectă arhitectura locală. Asta dacă se poate vorbi despre o arhitectură locală.

Cabanele sunt măricele și grațioase, strălucesc a nou și flutură elegant paravane de pânză albă care le feresc verandele de soarele aprig al amiezii. Măi să fie, asta pare o cu totul altă mâncare de pește.

– Proprietarul nu e aici. Trebuie să vină. Mă duc să fac rost de niște nuci de cocos, poate vă e sete, bapak.

Cobor desculț de pe barcă și mă așez pe plajă la umbra subțire a unui pui de cocotier. Nisipul e fin, imposibil de fin, o pulbere albă pe care cred că, dacă aș amesteca-o cu apă, aș obține o minunată cremă anti-stres. Între plajă și larg se întinde un șir de stânci parcă așezate cu mâna pentru impresia fotografică. La poalele lor se ghicește umbra colcăindă a unui coral plin de viață.

– Howdy, mate, welcome to Pulau Nongkat.

Romania’s most wanted man.

Bărbatul sare din pompong îmbrăcat în costum de neopren. În mâna dreaptă duce un harpon, în stânga – o plasă cu doi pești grași. E o combinație exotică de javanez, malaez, poate cu un strop de sânge indian sau arăbesc, arată de vreo 40 de ani și pare să vorbească engleza fluent. Nu înțeleg de unde-a apărut în pustia asta. Înfige harponul în nisip și-mi întinde o mână puternică și udă.