Anambas. Insulele de Nicăieri (3). Romania’s Most Wanted Man.

Dhany și Nina au primit șezlongul de pe plajă de la proaspeții proprietari ai unui yacht clasic construit în 1910. Nimic deosebit până aici dacă, în povestea sa de un secol, velierul n-ar fi fost cumpărat de Aristotel Onassis pentru a fi dăruit văduvei lui JFK. Jacqueline Kennedy Onassis s-a bucurat de dese croaziere pe puntea superbei ambarcațiuni și s-a lăfăit la soare în acest șezlong.

Asta e indubitabil și susținut de documente. Neoficial, o altă mare doamnă a Americii, Marilyn Monroe, și-ar fi arborat nurii la bordul yacht-ului. Dacă a apucat sau nu să șadă în șezlongul albastru nu va ști nimeni niciodată. Tot ce știu e că eu n-o să mă așez în el ca să nu-i stric aura.

Friptura de buze dulci.

Soarele se pregătește să dispară în spatele insulei Matak și al norilor importați de vânt de peste Marea Chinei de Sud. Dhany apare din bucătărie aducând cu sine două beri încă reci și un miros amețitor.

– Imediat e gata și cina. Am făcut buze dulci prăjite. Sper să-ți placă.

Nu-s pretențios la mâncare în general și absolut deloc pretențios când sunt în Indonezia, unde o farfurie cu orez sau tăiței scăldați în ulei e adesea singura opțiune. Sunt, deci, cu atât mai puțin pregătit pentru regalul culinar care mi se oferă.

Peștele e cărnos fără a fi gras, are gustul scrumbiei de Dunăre nu și miliardele ei de oase, iar sosul de ierburi și limetă îi împlinește impecabil gustul. Ridic nasul din farfurie ca să-l felicit pe bucătar și citesc pe tricoul lui:

“I kiss better than I cook”.

– Dhany, dacă e să iau în calcul cina și tricoul, aș putea zice că te dai la mine.

Râdem și ciocnim berile. Dhany îmi explică.

– Sweet Lips e cel mai gustos pește din lume după părerea mea. Mult peste dorada, snapper, ton sau ce mai e la modă. Din păcate e tot mai greu de prins. Eu trebuie să mă duc o dată la două zile în larg să harponez unul sau doi. Mă întorc adesea cu mâna goală. Nu mai e pește în mare, omule. Îl prind ăștia pe tot, până la ultimul. Nu doar localnicii. Vin bărci de pescuit de peste tot. N-ai văzut în port la Tarempah? Sunt șase vase arestate: patru din Thailanda și două din Vietnam. I-a prins Paza de Coastă la braconat.

Toți fericiții au dreptate.

Apus și bere pe o insulă pustie dintr-un arhipelag inexistent. Natură, simplitate și frumusețe de jur-împrejur. Firește că discuția a alunecat spre dezolantul factor uman.

– Mate, era pe la noi o cucoană politician, mare lider mare. Avea 100 de mașini de lux. Numai Porsche, Ferrari, Lamborghini, câte două din fiecare model. Au condamnat-o la închisoare până la urmă, dar eu te întreb: ce naibii făcea cu atâtea? Îți dai seama câtă muncă era doar să aleagă cu ce mașină merge azi și s-o scoată din garaj?
– Nu știu, Dhany, poate că asta o făcea pe ea fericită.
– Fericită??? Eu zic că dimpotrivă, era mai nefericită decât mulți. Știi de ce? Pentru că un om normal e fericit cu o singură mașină. Ei i-au trebuit încă 99. Ăsta e mai degrabă un handicap.
– Interesantă viziune, mate. O să mă gândesc la asta.

E evident că proprietarii acestei plaje nu sunt niște oameni săraci. Estimez că au investit – în pământ, acte, materiale, transport, echipament și muncitori – aproape o jumătate de milion de dolari pe care e puțin probabil să-i recupereze din turism în următoarele două-trei decenii. Fericirea lor e să se bucure de această insulă tropicală pentru tot restul vieții. Fericirea mea e să stau aici o noapte. Toți avem dreptate.

(Sau cum spunea Tolstoi: toate famiile fericite sunt fericite la fel, fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei.)

Un târg echitabil.

Dăm pe gât cele 10 cutii de Bintang mai mult de teamă să nu se încălzească decât de sete. Mă simt vinovat. Am venit pe capul omului și mâine o să-l las singur pe o insulă pustie fără o gură de bere. De gheață nu mai vorbesc. E ca și cum l-aș condamna la moarte. Nu se poate așa. Îi dau un SMS lui Cecep să treacă pe la magazin și să facă plinul mâine dimineață, înainte de a veni să mă ia. OK, bapak.

Peste noapte mă trezește de câteva ori liniștea. Mă ridic și ies pe balcon ca să-mi dau seama de unde se aude. Vine de peste tot, din pauzele dintre valuri, din albul nisipului, din zborul licuricilor, din gura argintie a Semilunii răsărite peste insula din față. Așa nu se poate dormi.

Dimineața la cafea discutăm un pic de business. Îi spun că-mi place de el și de locul lui și că-mi plac insulele Anambas atât de mult încât mă gândesc să fac o tură cu cititorii până aici. Cum ar fi să-și inaugureze resort-ul cu români?

– Ar fi super. Cazările or să fie gata, sper, la finalul anului. Avem o super-barcă pentru excursii. Am cumpărat-o din State, de la Paza de Coastă. Merge înainte și după ce tragi cu tunul în ea. Există și echipament de diving, doar că deocamdată mai am de explorat siturile, că nu s-a aventurat nimeni până aici. Cu mâncarea ai văzut, ne descurcăm. O chitară ne lipsește.
– Lasă, cu chitară vă dotez eu. Cadou de casă nouă.

Cecep apare la 10 și jumătate încărcat ca Moș Crăciun. O ladă de bere, un sac de gheață și ceva ceva orez; măcar cu atât să răsplătesc impecabila ospitalitate a omului.

– Dau cinci beri și primesc două zeci la schimb? Mate, e o plăcere să facă omul afaceri cu tine! Ia să mai vii pe-aici.
– Contează când le dai, unde le dai și cum le dai. Meritai o sută la una.

Ne îmbrățișăm de bun rămas. Îi cer să stea două minute la pozat, ca să-l am pentru articol.

– O să scrii despre mine?
– Bineînțeles.
– Și ce-o să zici în articol?
– Adevărul. Că ești un bloody bastard care-a pus mâna pe minunea asta de insulă. Toți or să te vrea mort, tranșat și dat cu sare.
– Aaa, atunci știi ce titlu să pui?
– Ce titlu?
– Romania’s Most Wanted Man. Nu că-i tare?
– OK, așa rămâne.
– Haha. Glumeam.
– Haha. Și eu.

Pe curând, Anambas.

(sfârșitul serialului)

Fotografii realizate cu o cameră full-frame SONY A7 oferită de SONY România. Pentru filmulețul time lapse am folosit un telefon Samsung Galaxy S4 Zoom.