Andreea Mazilu. Două luni în Asia. Ieșirea din Labirint.

…un lider nativ care îţi arată drumuri, îţi deschide uşi, dar rămâne în spatele lor dacă nu îi ceri prezenta. E un OM despre care nu poţi scrie în doar câteva cuvinte, pentru ca te copleşeşte prin însuşi felul ei de a fi: decentă, autentică şi curată, o femeie care nu şi-a pierdut calitatea şi substanţa.

Oameni și povești.

Deși par ușor de citit (nu la textul de față mă refer), te poți trezi că, în mijlocul distracției, când toata lumea râde cu gura până la urechi, eu îmi las colţurile gurii în jos, din cauză că nu ştiu ce a zis nu ştiu cine. Uneori mă surprind și pe mine.

Mi-am zis să mă“decuplez” puţin, să mă las purtată către oamenii care-mi vor tăia calea. Şi aşa am făcut.

Am povestit mult cu oameni până atunci necunoscuți, cu John, englezul bogat venit la scufundări în Sipadan, al cărui comportament nu trăda nimic din lumea căreia îi aparţinea, cu Helen antropoloaga, care trăind de 8 ani în Malaezia şi împrietenindu-se cu o familie de pescari, încerca să îi ajute, cu chelnerii cu care am legat discuţii tonice şi inofensive, cu perechea austro-germană care-a fost de acord să împărțim camera la popasul de noapte spre Muntele Kinabalu.

Cu ghizii, care mi-au fost mai mult parteneri de călătorie decât prestatori de servicii, am împărtăşit experienţe personale, gânduri, bucurii mărunte, neputinţa fizică, nisip şi scoici, surpriza apariţiei în drum a elefanţilor şi a nu ştiu câtor maimuţe, cu neamţul Hans, de profesie contabil, care experimenta şi el pentru prima dată Asia, am împărtășit mirarea și curiozitatea.

Pe toţi cei cu care m-am petrecut i-am pus sub lupa proprie. Ca în clasele primare, mi-am desenat o mulțime aparte unde i-am inclus pe toţi, unul câte unul, încercând mereu să îi înţeleg şi să le aflu un numitor comun.

L-am aflat într-un final. Indiferent de meserie, de motivul prezenţei sale în acel colţ de lume, mai presus de plăcerea de a călători, fiecare şi-a prezentat, într-un fel sau altul, motorul propriei existenţe.

“Mi-a plăcut locul, mi-au plăcut oamenii atât de mult că nu am mai vrut să plec. Câştig mai puţin decât dacă aş fi lucrat nu-ştiu-unde, dar pur şi simplu aici mi-e bine şi nu am să plec în altă parte decât dacă se va schimba ceva în rău”, s-a prezentat James, instructor de diving, un învăţător filipinez care-şi părăsise ţara în urmă cu 3 ani.

Joe, unul dintre ghizii din Borneo, lucrează de 17 ani în domeniu: meseria asta e viața lui, lucru care răzbate prin toţi porii. “Va veni şi vremea să mă aşez, lucrez la asta, dar oricât de greu ar fi, aici rămân pentru că am de arătat lumii atâtea bijuterii ale naturii ascunse aici”,mi-a zis.

Provenind dintr-o familie de clasa mijlocie, Helen, antropoloaga, a lăsat comoditatea şi avantajele unei vieţi în Marea Britanie pentru a se implica într-un proiect de conservare a vieții marine. “Părinţii mei sunt supăraţi că nu mai am un job de câteva luni, dar eu ştiu că atâta timp cât sunt aici, lângă apă şi în natură, e imposibil să nu-mi găsesc un nou proiect. Când faci ce-ţi place vezi totul altfel şi nici nu mai disperi să împlineşti nu ştiu ce ambiţii.”

Ce lipsea?

Am înţeles atunci că lucrurile stau cumva astfel: nu lipsa unui el constant este sursa neîmplinirii, ci abaterea de la pasiune, de la bucuria crudă a vieții, pierderea într-o existenţă aproape paralelă cu mine insămi.

Dincolo de împlinirea firească la care ajungem trăind o viaţă în doi, avem nevoie să ne afirmăm individualitatea şi spiritul. Şi asta nu este posibil decât urmărind ceea ce ne ține vii, nordul esenței noastre de oameni.

Acum, după atâtea experienţe şi căutări, ştiu că orice deviere de la natura personală nu poate avea decât un singur rezultat: neîmplinirea.Cândva, demult, am dat plăcerea scrisului pe siguranţa materială. M-am dezis fără regret de pornirile artistice ca şi când nu-mi aparţinuseră şi nu-mi dăduseră satisfacţii. M-am trădat, acum îmi cer iertare și încerc să intru iarăși în grațiile cuvintelor.

Cu toată îndârjirea de a ajunge acolo unde îmi propusesem am uitat de mine. Am mers împotriva propriului instinct, am înaintat toți acești ani în direcția greșită și cu frâna de mână trasă.  Acum am realizat că o investiţie, oricât de mare ar fi ea, dacă nu serveşte realizării visului e o tristă irosire.

Text de Maria Andreea Mazilu. Foto din arhiva personală a Andreei plus câteva făcute de mine în tura din Thailanda.