Anonima Sudamericană 14. Peru. Crăciun în selva baja.

Text și foto de Liana Oprea, pentru Tedoo.ro.

Scurtul drum către casa regelui.

Țuțurică e relaxat. Burta nu-l mai doare, șpaga am plătit-o, suntem în Peru cu acte în regulă. Pentru că am fost băieți buni și am contribuit la primele de Crăciun ale funcționarilor de frontieră, a doua zi ni se arată și darul.

Darul nostru e om bun la toate în hostel. Pe frunte are tatuat un semn mic, indigo. Pare tinerel, dar ne spune cu mândrie că are 40 de ani şi că se numeşte Juan Carlos doar de 20, când şi-a abandonat numele de trib pentru a se înregistra la evidenţa populaţiei.

„Pe ăsta îl cheamă ca pe Regele Spaniei, dar e mai tare decât el”, sugerează amuzat Țuțurică.

Juan Carlos de Iquitos este indigen din Loreto, originar din cătunul Puerto Miguel. Aranjăm cu el să ne fie ghid într-un tur prin selva baja (jungla de joasă altitudine din zona nordică a Amazonas-ului peruan). Negociem un tarif de 120 de dolari de persoană pentru 4 zile. Se poate şi (mult) mai scump. Asta aflu multe zile mai târziu, când proprietarul alaskez al hostelului face o criză de nervi fiindcă l-am exclus de la afacere și nu și-a luat 300% profit din care să-i arunce vreo 15 dolari lui Juan Carlos.

Plecăm chiar în ajunul Crăciunului, cu autobuzul de Nauta, pe scurta (125km) şi unica şosea care leagă cele două aşezări din jungla peruană. Nauta e o aşezare veche în districtul Loreto, deși nu pare decât un sat mai mare, dar nu prea – cu drumuri de pământ galben care coboară lin spre malul apei.

Strada principală nu se dosebește de altele decât, poate, prin tarabele cu obiecte artizanale de tradiție locală: pietre, semințe în culori aprinse, lemn sau rășină modelată, prinse în împletituri elaborate din sfoară sau metal moale. Peste tot aceleași chipuri arămii inscripționate cu un secret al simplității și împăcării pe care eu nu știu să-l dezleg.

Cine-i la ușă? Eu, anaconda.

Din Nauta ne continuăm drumul pe apă, într-o bărcuță cu motor care ține un ritm modest, permițându-ne să ne sucim pe îndelete gâturile la peisaj. După câteva ore tragem la un mal din pământ clisos, auriu și urcăm cele câteva trepte săpate în lutul moale către locul de baștină al lui Juan Carlos: Puerto Miguel. Ne așteaptă Lobo, fratele ghidului nostru și un fel de căpetenie a cătunului.

De unde suntem nu se vede nimic care să prevestească o așezare omenească. După câțiva metri zărim o casă cocoțată pe piloni. Construcțiile adaptate la viața cu apele sunt simple, din bârne de lemn și cu deschideri fără geamuri care permit circulația nestingherită a aerului.

E straniu pentru cineva crescut în spiritul celor 4 anotimpuri să vadă semnele Crăciunului în plină vară. Însă nimic nu te poate pregăti pentru Nașterea Domnului în selva baja, într-un sat de 90 de locuitori (“fără copii, pe ei nu-i numărăm”), cu casele acoperite de frunze de palmier. Pilonii sunt suficient de înalți cât să se plimbe printre ei o văcuță adolescentă. Așezarea stă între Rio Ucayali şi Rio Yarapa, pe o limbă de pământ îngustată periodic de debitul apelor din anotimpul ploios.

“Când crește apa, anacondele ajung să ne umble pe la uşi, iar jaguarii ne vânează câinii”, ne pune Lobo în temă.

Berea pe care o găsim la bodega e mai caldă decât însăși apa râului, dar o savurăm. Prin aceste locuri, bodega înseamnă un fel de magazin sătesc cu de toate, dar cea de aici e casa lui Lobo. Căpetenia se ocupă și cu un comerț sumar, al cărui stoc constă acum, în preajma Sărbătorilor, din vreo sută de bomboane, câteva zeci de pungi de pufuleți și o ladă de sucuri și bere.

Suntem mâncați!

Locuința are atâtea deschideri de aerisire încât arată mai degrabă ca o terasă semiînchisă. Ne acomodăm la masa din ce ar putea fi bucătăria și mâncăm niște yuca fiartă – “pâinea de selvă”, cum o numesc gazdele noastre. Rădăcina albă, moale şi bună a arbustului cu acelaşi nume (altul decât cel pe care îl cunoaștem din florăriile de acasă) are ceva din gustul cartofului și ceva în plus care o face mai plăcută. Alăturăm festinului bucăți de pește, tortilla și, ca desert, mango.

După ce mâncăm, ne dăm seama că suntem mâncați. Tânţari, muşte sanguinare şi alte specii de insecte ne amuşinează şi ne degustă ca pe prospături ce suntem, permanent şi oriunde. Nu există scăpare, sute, mii de tânţari dau buzna cu intenţia vădită de a ne intra în cele mai ascunse orificii, de a nu lăsa nici un loc neexplorat de foamea lor insaţiabilă. Sunt mai multe specii. Unii îţi lasă moştenire generaţiile viitoare când te înţeapă.

“Se scot ușor, uite-aşa, sunt doar niște ouă mici mici de tot, dar le vezi cu ochiul liber”.

Unele sunt albe, altele sunt roșii, altele portocalii. Nu te poți plânge că viața din junglă e lipsită de culoare. Cum unsorile şi sprayurile anti-tânţari normali n-au nici un efect, descoperi curând sfântul tricou, sau altă ţoală cu care îţi faci vânt continuu. În poziția asta ne prinde asfințitul, la taclale cu ceilalți doi gringos pe care îi descoperim în sat, spaniolii Gema și Edu. Crepusculul dă un semnal pentru mii de escadrile de țânțari noi, care se adaugă atacului de după-amiaza. N-am mai văzut așa ceva de când sunt. Mă gândesc la țânțarii de acasă cu tandrețe, ca la niște ursuleți de pluș.

La Familia.

Nu mai agita țoala. N-are rost. Orice-ai face, n-ai cum să scapi patru zile neciuruit. Şi apoi, e seara de Crăciun în Puerto Miguel, departe de oriunde, iar la bodega lui Lobo încep să se adune oamenii din sat. La Familia, cum îi numește el. Beau bere caldă din păhărele mici de plastic – mai mult spumă decât lichid.

Dansează cumbia, muzica tradiţională în Loreto, un fel de manea latino prin ritmul rapid, repetitiv şi monoton, prin textele despre iubiri neîmpărtăşite sau femei necredincioase, prin aspectul mulţumit de sine al membrilor formațiilor, grași şi împodobiți cu lanţuri groase peste maioul alb, și prin dansatoarele gustoase de pe lângă ei – niște fete care vor să-ți arate musai ceva la fundulețul lor rotund și mascat deficitar de șorturile mulate.  Aici se opresc similitudinile cu maneaua.