Anonima Sudamericană 14. Peru. Crăciun în selva baja.

Crăciunul acesta nu impresionează prin opulenţă. Cina în familie e abordată în sensul Lobo al conceptului. În jurul mesei lungi de pe prispa casei se adună peste 20 de oameni. Tradiția precolumbiană furișată în sărbătoarea creștină, aprinde un foc mare din palo santo, lemn parfumat al cărui fum funcționează, pe perioade scurte, și ca soluție anti-țânțari.

Înainte de a începe cina mai degrabă frugală, şeful Lobo se ridică şi mulţumeşte pentru darurile anului, pentru că toţi sunt sănătoşi şi în bună pace. Ceilalţi tac, cu capul plecat în meditaţie. Mâncarea pare mai degrabă pretextul pentru întâlnire şi sărbatoare decât invers. Porcul tradiţional românesc e înlocuit prin locurile astea de găina de Crăciun. Pentru asemenea ocazie Lobo a pus în funcţiune un generator gălăgios pe benzină, şi beculeţe colorate cântă, cu grupurile de cumbia, în ritmul televizorului atârnat în colţul de sus al prispei,.

Luciernagas. Genul programului: fantasy-horror.

Cu câteva ore în urmă, pe zi, câţiva copii înfigeau capace verzi de bere în bătătura din faţa casei, închipuind forma unui brad. Acum, ieşind în noaptea dintre tropice şi ecuator, orice  podoabă artificială păleşte şi nu-mi vine a crede ochilor. La câţiva metri în faţă, copacii şi tufişurile luminează ca-n basme, cu sutele de mici făclii ale licuricilor – ale mega-licuricilor, dacă e să le fac dreptate în descriere. De când am pus piciorul pe America de Sud, tot ce e floră și faună pare supradimensionat.

„Luciernagas”, ne informează Juan Carlos, stau la baza legendei despre „pela caras”, acei gringos setoși de sânge care noaptea se transformă în licurici şi fură fețele copiilor. Nu-mi e greu să fac apel la istorie ca să descifrez acest coșmar îmblânzit prin poveste. Presupun că soldații conquistelor purtau făclii când porneau la câte un jaf de noapte, ca să-și surprindă victimele în așternuturi. Mai presupun că cei tineri erau mai ușor de sedus cu mărgele de sticlă și povești despre un zeu străin care să-i răpească tribului lor.

Bună, Liană! Bună, Țânțar!

În ciuda țânțarilor, un somn sănătos îmbunează toanele. Înghițim niște tortilla și fructe și pornim imediat la promisa caminata (plimbare) prin selva. Juan Carlos manevrează canoea prin câmpii de iarbă grasă de un verde crud, de fapt lagune cu vegetație abundentă, care se încurcă în motorașul bărcii făcându-l inutilizabil. Asta ne obligă să ne dăm jos din barcă pe anumite porțiuni și să împingem până o scoatem din mâlul de un metru. Când avem noroc, piciorul nimerește pe câte o bucată de lemn, care ne oferă un punct de susținere ferm. Când nu, nu.

Păianjeni uriași, capabili de sărituri de broască vin să ne viziteze barca. Mie îmi plac păianjenii, dar ăștia mă deconcertează, sunt prea mari, sar prea bine. Un fluture imens, de cel mai albastru albastru metalizat, ne joacă înaintea bărcii, aparând și dispărând, așteptând pe câte o creangă, de parcă ne-ar arăta drumul.

Ajungem în sfârșit la o lagună mai largă și tragem barca pe mal. Scoatem și montăm cortul, încropim un foculeț. În tot acest timp jucăm victima fără apărare pentru încă o escadrilă de tînțari nervoasă. Nu, de fapt noi suntem cei nervoși. Țânțarii par calmi și fericiți. Lui Juan Carlos, neobișnuit cu alcoolul, îi e rău deodată de la niște bere băută aseară. Îl lăsăm să moțăie la o umbră și ne ocupăm noi de foc.

În luminișul unde ne-am făcut tabăra miroase a pământ reavăn. Pe buștenii căzuți cresc ciuperci uriașe în culori nebune, flori cât crinii de cultură se ițesc din desiș, dar toate par miniaturi pe lângă arborii care le umbresc. Cineva cu numele meu e predestinat să ajungă în junglă, mă surprinde un gând razant.

Despre flora și fauna selvei poți afla oricum din Google, documentare sau atlase, fără să te deplasezi. Sentimentul pe care îl trăieşti pătrunzând în cetatea verde este însă cu totul altceva. Dacă spui “e o călătorie printr-o pădure foarte mare” nu greşeşti. Dacă spui “e spectaculos, impresionant, dincolo de orice descriere”, iar ai dreptate.

Asfințitul poleiește literalmente cu aur lichid laguna, barca și patul de frunze de pe mal. Rămân cu gura căscată la spectacol până când niște țânțari care vor să intre și acolo îmi aduc aminte să o închid. Aici sunt și mai multe insecte decât în cătun, suntem înconjurați, copleșiți, putem la fel de bine să renunțăm la luptă.

Asta și fac. Încetez să-mi mai dau palme pe unde pișcă, stau liniștită și încerc să ignor înțepăturile. Parcă e puțin mai bine. Sau poate că e la fel, dar fără să mă mai enervez. Are și non-combat-ul logica lui. Bestiile pișcă prin șosete, prin bluză și prin pantalonii destul de groși din doc. Până dimineața sunt marcată din tălpi până în creștet. Mușcăturile din talpă sunt cele mai afurisite. Altfel, mă trezesc bine dispusă, ajutată și de înțelegerea faptului că în anumite condiții țânțarul e mai tare decât omul.

Juan Carlos mă asigură că și din el se servesc insectele, atât că organismul lui e obișnuit cu asta și nu mai reacționează prin umflături și eriteme. După non-combat aflu despre non-reacție și mi se pare că totul se leagă.

Fildeșul vegetal, pisica anti-cancer și melcul cosmetic.

E vremea pentru caminata. Pornim prin desișul în care Juan Carlos taie drum cu maceta, în timp ce ne povestește despre fiecare fărâmă de viață întâlnită în cale.

“Totul are rostul lui, rost pe care indigenii îl știu, ne spune. Jungla ne dă tot ce ne trebuie – mâncare, adăpost, medicamente – dar tot ea poate să ne ucidă, dacă nu o respectăm. E puternică pentru ca omul care trăiește în ea să îi facă față altfel decât recunoscându-se parte din natură.”

Din această poziție înțelegerea prin asociere și similitudine e singurul răspuns firesc. Uña de gato (gheara pisicii) – o liană groasă cât un braț de salvamar – are fibra lemnoasă de culoarea şi textura cărnii fragede. Seva ei e o apă tămăduitoare, leac pentru cancer.

Eucaliptul, care îşi schimbă an de an scoarţa bătrână cu una tânără şi fragedă, e eficient contra…