Anonima Sudamericană 14. Peru. Crăciun în selva baja.

bolilor de piele. Remediile pentru hepatită și alte afecțiuni ale ficatului stau în scoarţa galbenă şi amară a altui arbore. Fructele de tagua (un înlocuitor vegetal al fildeșului) sunt bune de mâncat înainte să se pietrifice în culcuşul lor gelatinos. Apa de băut curge prin venele lianelor de toate formele și mărimile.

Pe jos, în păstăi brune stau ascunse seminţele portocaliu aprins pe care Juan Carlos le numește buena suerte. Din ele se confecţionează talismane şi podoabe. Palo santo, lemnul sacru, înmiresmat, te apără de țânțari, ca și materia mușuroaielor de termite. Ouăle albe de melc sunt bune pentru curățirea feței. Arborele care secretă răşina roșu închis sangre de drago (sângele dragonului), are multiple utilizări, în special cicatrizante.

Identificarea bolii şi remediului se ghidează după modelul simplu al observaţiei şi analogiei: eşti sau devii ce mănânci. Dacă iei un remediu pentru durere de stomac şi apoi mănânci un animal cu dinţi (peşte sau porc, nu contează), e evident că durerea ţi se va agrava, spune Juan Carlos, fiindcă în ciuda leacului peștele va continua să facă ceea ce știe: să muște.

Pășim printr-o lume vegetală sacra și miraculoasă pentru mine, lipsită de secrete pentru cei care trăiesc aici. Nu şi de pericole.

„Vărul meu a murit muşcat de un bushmaster în selva alta, pe când avea 10 ani”, își amintește abătut Juan Carlos. “Când şarpele ăsta atacă, singura ta şansă e sa arunci cu ceva în el, o cizmă, sau haina de pe tine. Doar aşa îl încetineşti. Poate atinge 2 metri lungime şi are o viteză grozavă. O să atace ce i-ai aruncat şi ai timp să fugi. Dacă te-a muşcat, mai ai doar 10-20 de minute de trăit.”

Unde e multă viaţă e şi multă moarte. Şi multe fiinţe misterioase. Indigenii privesc cu respect amestecat cu teamă delfinii roz care-şi arată spinările lucioase din apele negre ale râului Yarapa, pentru că sunt zeităţi puternice, protectoare, care au însă şi puterea de a te răpi în adâncuri. Motiv pentru care, la rândul lor, indigenii îi protejează, aşa cum fac cu tot ce îi inconjoară.

Fé.

După amiază ne răcorim în laguna neagră, jumătate mâl jumătate apă, în care te scufunzi până mai jos de coapse. O atingere abia percepută, ca o pupătură mică pe genunchi, mă face să tresar și să semnalez senzația. Juan Carlos mă liniștește: „sunt niște peștișori mici, așa vin ei să te cunoască.” Cuvântul peștișori îmi aduce aminte că ne aflăm pe teritoriul faimoșilor piranhas, și cer să aflu unde anume adastă aceștia. Juan Carlos îmi răspunde calm, zâmbind: “aici, în lagună”. Jumătate în glumă, jumătate în serios, exclam sărind cu greu prin mâl:

„Și mă laşi să intru în apa asta???”

Pe moment îmi scapă elocvența faptului că el însuşi îmi răspunde din apă:

“Pirana nu atacă orice. Vin la sânge, la răni deschise. Sau la carne moartă. S-a mai întâmplat ca vreun om beat să cadă din barcă, și să-i mai găsim doar cizmele. E adevărat că în câteva minute te termină. Dar nu e cazul acum.” Viaţa în selva e fundamentată pe încredere (fé).

Când intru în selva, am la mine doar maceta cu care îmi deschid drum. Respect natura din care fac parte şi cred în soarta mea bună. În orice situaţie, trebuie să crezi că totul va ieşi bine, să îţi creezi deja în minte ce se va întâmpla. Fé.”

Măsura peruană a lucrurilor.

Prietenii noștri spanioli se hlizesc și acum când pomenesc despre „măsura peruană”, aplicablă de la dimensiunile anacondei la orarele vapoarelor. Eu asimilez poveștile cu ochii mari. Țuțurică e de părere că Juan Carlos ne prezintă o istorie romanțată. E sceptic. Ca atunci când aude că anaconda poate să ajungă la 50 de metri lungime. Sau când Juan Carlos ne întoarce din junglă pe același drum, căruia îi face o deviație prin stânga, ca să sărim peste un buștean imens.

Poate că Țuțurică are dreptate, dar asta nu mi se pare relevant. Nu mi se pare relevant pentru că ceea ce simt acum e cât de poate de real, indiferent câți metri are anaconda. De altfel, sunt sigură că dacă Juan Carlos înfrumusețează pe alocuri povestea, n-o face decât ca să ne bucure. E felul ăla de om. Iar eu mă simt ca în ceea ce ar trebui să fie cu adevărat o catedrală. Unde pacha mama e și Tatăl, și Fiul, și Sfântul Duh.

După experiența junglei, drumul spre sat pare de două ori mai simplu decât la dus, tânțarii sunt mai cumsecade și păianjenii par brusc îmblânziți. Fără acești factori de stres, admirăm peisajul presărat cu nuferi amazonieni neînfloriți, ale căror frunze de un metru în diametru sunt pline de țepi pe partea dinspre apă (ingenios sistem de apărare anti-pești). Fiecare frunză poate susține greutatea unui copil, ne informează Juan Carlos.

Apa neagră pe care alunecăm e așa de calmă încât am impresia că plutesc între două lumi, una care se deschide în sus, spre cerul perfect senin, și alta, identic infinită, care se avântă spre cosmos de sub linia apei. Fluturele albastru apare din nou, reflectând soarele în sclipiri de zăpadă. Se ia la întrecere cu motorul bărcii și câștigă detașat. Îmi vine deodată să îl întreb pe ghidul nostru cum îl chema înainte de Juan Carlos.

„Înainte? Mă chema Pinsha”, îmi răspunde zâmbind modest. „E o pasăre mare și colorată. În spaniolă îi zice tucan.”

În episodul următor: aflăm ce e cu liana spiritelor, de ce e fumatul sănătos și la ce folosește un șarpe veninos. Sunt acceptată la o călătorie în călătorie, oferită de Bunicuță și ghidată de Lup.

Text și foto de Liana Oprea, pentru Tedoo.ro. Aventuri de Liana Oprea și Răzvan Antonescu alias “Țuțurică” alias “Spidu”.

Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan Antonescu.