Anonima Sudamericană 16. Liana spiritelor. Călătoria.

De Liana Oprea, pentru Tedoo.ro. Pentru a afla cum a ajuns Liana situația descrisă mai jos citește episodul 15.

Lumea în hamac

Podeaua se leagănă de parcă ar fi aşezată într-un hamac. La început abia perceptibil, apoi tot mai amplu, mai amplu. Deschid ochii şi tot se leagănă. Lumea întreagă pendulează suav şi derutant. Mă lungesc pe spate. Lobo mi-a spus să ţin ochii închişi. Nu-mi prieşte poziţia. Revin în semi-lotus, cu coloana dreaptă, aliniată cu aerul care urcă spre stele. Mai beau o cupă pe care o întinde Lobo şi închid ochii, cum mi-a spus el. Ceilalţi doi s-au trântit pe jos.

Mă legăn în lumea care leagănă podeaua, casa pe piloni, jungla, strigătele de noapte ale păsărilor, cele două râuri. A doua cupă mă captează într-un vârtej tumultuos şi incomprehensibil, pentru că depăşeşte viteza gândului. Dacă deschid ochii văd cadru cu cadru, viteza de percepţie e mai mare decât viteza de procesare în imagini curgătoare. Străbat ameţitor un loc ca un tunel, ca o super autostradă, ca o învârtejire de totul în traiectorie rectilinie. Brusc, fără inerţie, mă opresc şi planez domol.

Plutesc deasupra unui grup de oameni aproape goi, cu taliile încinse de materiale colorate, care le acoperă coapsele până la jumătate. Poartă pe umeri obiecte prelungi, plate, de forma unor canoe proiectate în plan. În jur e vegetaţie verde, luxuriantă, de junglă. E verdele din Amazonia, de primăvară perenă. În acest arhetip de verde, oamenii strălucesc auriu, pielea lor are lumină proprie, obiectele sunt decorate cu desene geometrice în care predomină negrul, portocaliul, galbenul şi roşul. Defilează sub mine, la ceea ce par zece metri, să zicem. Eu ştiu că ei aduc obiectele pentru ca eu să le văd, deşi nu ne privim niciodată.

Acum curg pe sub văzul meu cu nişte obiecte în formă de frunză, vărgate cu violet, galben, roşu şi negru, în dungi dispuse în V după liniile frunzei pline, de forma inimii. Sunt aşezate sus, în capătul unor suporturi lungi ca nişte trestii, şi ei le poartă vertical, paralel cu trupurile. Ştiu că ei sunt aici ca să mă primească în călătorie. Nu ştiu cum ştiu asta, dar ştiu. Este un fel de ceremonie de bun venit.

Îmi arată acum un simbol care ocupă aproape în întregime o suprafaţă ce pare textilă, dar asocierile cu concepte cunoscute nu valorează mult. Materialul vălurește ușor și sugerează flexibilitatea şi moliciunea unei țesături. Culorile sunt albastru de cer senin şi alb. Cu alb e desenat simbolul, mare, în mijloc. Îl înțeleg fără cuvinte. Semnificaţia lui este “fiinţă nobilă”. Nu ştiu de ce, mintea îmi serveşte asocierea cu imaginea arhetipală a unui cal, mai exact un avatar pe care îl traduc astfel. Desenul e asimetric, trasat dintr-o singură linie. În partea de sus o spirală din laturi egale se continuă mai jos cu o bază pe acelaşi tipar al spiralei, dar cu laturile inegale, lăţimea mai mare decât înălţimea. Linia începe din mijlocul spiralei de sus şi se termină în mijlocul spiralei bază. Deasupra imaginii, centrat, nişte raze simbolice, ca o coroană. Liniile nu sunt trasate cu precizie sau perfect drepte. Ca şi cum ar fi fost desenate de o mână vie, nu de o maşină.

Fiinţe asemănătoare cu fluturii şi cu păsările roiesc în culori primare, pure, în ceea ce pare a fi un miez verde de pădure luxuriantă, în care totuşi lumina solară străluceşte plenar pe fiecare suprafaţă vie, în mişcare fluidă. Le surprind în viziunea periferică, aproape definite, aproape asamblate, de fiecare dată cu o fracţiune de secundă prea târziu ca să mi se dezvăluie observaţiei clinice. În plină lumină îşi păstrează o străvezie dar niciodată îndepărtată peliculă de mister. Şi eu ştiu că este aşa pentru că sunt vii şi încă ceva ce nu pot defini în cuvintele de aici.

Eu, în Univers, exist.

Tutunul din băutură şi-a făcut efectul acum câteva secunde; în câteva spasme scurte, fără senzaţie de greață, stomacul şi-a vărsat umorile şi cine ştie ce alte amintiri vegetative tezaurizate în timp. Am nimerit ligheanul de lemn pregătit de Lobo, şi, ciudat, m-am felicitat că nu am vomitat pe jos. Imediat după asta mi-am luat zborul şi mai vertiginos. Sunt în două lumi. Una, cea pe care o ştiam 3D, şi alta, mai reliefată, mai reală, mai consistentă. 4, 5, 9D? Aud zgomotele nopţii în jungla de afară şi îi intuiesc pe ceilalţi alături de mine sub cupola plasei de ţînţari întinsă de soţia lui Lobo acum o oră. Două ore, două secunde? Lobo mă întreabă ceva, şi eu îi răspund că sunt bine. Când agită mărunt mănunchiul de frunze, incantând ceva fără cuvinte, simt aproape o prezenţă fizică şi o senzaţie de răcoare pe frunte. Din când în când ne mai acoperă cu fum. Mă ating cu palma deasupra ochilor închişi şi îmi dau seama că ard.