Anonima Sudamericană 16. Liana spiritelor. Călătoria.

Concomitent cu toate astea sunt propulsată în spaţiul cosmic. Simt că o să cad pe spate şi mă încordez ca să evit asta. Constat că efortul de a menține controlul nu îmi face bine şi renunţ, mă las liberă. În loc să cad, cum mă temeam, încep să plutesc fluid, sunt apă, sunt aer dar sunt tot eu şi fac tumbe inimaginabile într-un univers infinit. Trec printre nori de stele, nebuloase de lumină colorată, stele şi sori trec pe lângă mine şi acum sunt departe, tare departe, şi totuşi nu sunt singură şi nu mă simt singură, deşi nu mai văd pe nimeni lângă mine.

Singurătatea nu există, există doar explorarea, doar călătoria. Sunt acasă, oriunde sunt. Nu mai semăn deloc cu mine aşa cum mă văd  în oglindă ziua, dar sunt eu și, mai ales Sunt. Nu există timp. Nu există separate, așa cum le știm noi, personalitate, atribute, gânduri, sentimente, nici măcar întrebări.  Ele sunt toate unul şi acelaşi lucru şi, din starea asta, a fi şi a nu fi echivalează. Observ, percep și sunt. Eu, în Univers, exist. Sferele de lumină, mari şi mici, încep să zboare din ce în ce mai accelerat. De fapt eu mă deplasez. Plutirea mea imponderabilă se preface treptat în viteza luminii sau mai mult. Stelele devin linii continue, ușor ondulate. Accelerația devine insuportabilă, spune mintea. Din clipă în clipă n-am să mai pot suporta și totuși accelerez și accelerez până când trec de bariera mentală. Alt nor de stele, alte nebuloase în culori cunoscute şi necunoscute. Încetinesc, plutesc. Pentru o vreme imposibil de calculat vizitez galaxii după galaxii, oprindu-mă în planări suspendate, fără sus şi jos, doar eu, fără nici un atribut. Senzatia de curgere în spaţiu în orice direcţie e nemaipomenit de plăcută, deşi plăcut nu e cel mai potrivit cuvânt. Îi spun libertate. Călătoria cosmică mă va însoți pe tot parcursul experienței.

Atacul jucăriilor și cetatea evantai

Deodată, obiecte mici, parcă din plastic colorat, predominând rozul și galbenul aprins, dau năvală cu viteză, multiplicându-se în mii. O voce se trezește deodată în mine și spune, ca o observație: „Aha. Ăsta e asaltul jucăriilor” și odată cu asta încep să simt un amuzament duios în fața obiectelor. Deși păreau amenințătoare, odată numite, jucăriile își pierd instantaneu caracterul terifiant. Vocea are atitudinea unui om ce privește cum un pui de pisică încearcă să-l muște fioros de picioare. Apoi poruncește obiectelor să dispară și ele dispar. Vocea asta, fără cuvinte, mă va însoți mult dincolo de noaptea din junglă. Uneori o mai întâlnesc și acum și am certitudinea că există cu mine, așteptând să o ascult și să o vorbesc. Vocea sunt eu, eu redusă (sau amplificată) la esență.

După dispariția jucăriilor, îmi percep, pe lângă voce, sentimentele, emoțiile, gândurile, atât de distinct încât mi se înfățisează ca niște obiecte-ființe. Au forma unor limbi vegetale, liane ce se înfășoară una în jurul alteia, tresăltând fiecare în sus atunci când e activată. Undeva, pe fundal, tăcută, îmbrățișându-le pe toate, patronându-le, e o altă prezență: sunt tot eu, dar mai extinsă, o prezență asociată cu acel spațiul stelar fără sunete, liniștită, infinită, poate nemuritoare. Pentru această percepție, această descoperire fascinantă nu reușesc să găsesc nici un termen de comparație.

Apar din nou oamenii. Par a fi alții. Intuiția altui timp, altui context, deși au legătură cumva cu primii, de la începutul călătoriei. De data asta nu îi văd de sus, din aer, ci sunt la același nivel cu ei, o idee mai jos. E un fel de oraș-cetate. Plutesc spre oraș și ceea ce din depărtare îmi păreau obiecte ușoare, un fel de evantaie albe, devin prin apropiere porțile cetății. Orașul dorește să mă primească, îl simt ca pe o ființă inteligentă. Dar cu cât mă apropii mai mult, parcă spațiile dintre obiecte se îngustează și nu reușesc să intru. Încep să mă trezesc (sau să adorm la loc?) la lumea de unde am plecat și printre gene văd obiecte din coliba lui Lobo. În spatele petalelor de evantai văd fețele oamenilor acelora. Îmi transmit un soi de înțelepciune profundă și liniștită ca un munte. Fețe prelungi cu pielea palidă și păr întunecat prins în spatele capului cu ceva asemănător acelor japoneze. Ochi prelungi, migdalați, în care zăresc un fel de regret că nu pot intra acum în cetate dar și promisiunea că e doar o amânare. Voi intra altădată, e o lege pe care nici ei nu o pot încălca. Sunt acolo în spatele evantaiului-cetate, dar figurile lor sunt aici lângă mine, în fața mea.

Îmi dau seama că și mie îmi pare rău, și încep să mă încăpățânez să intru, realizând în același timp că e imposbil de data asta.

„Pe data viitoare”, îmi transmit fără cuvinte oamenii din spatele evantaielor albe.

Stele prin acoperiș

Revin la lumea pe care o știu, trebuie să recunosc și să accept că pentru moment călătoria s-a încheiat. Lobo pare că simte asta. Se apropie de mine întrebându-mă dacă sunt OK și dacă am văzut ceva. Îi răspund că da, mă simt bine, că am călătorit departe și am văzut multe. Unele nu știu ce sunt. Mă întreabă dacă îi dau voie să-mi atingă fruntea. Îmi amintesc cum îmi frigea pielea în timpul călătoriei. Lobo își pune palma deasupra ochilor mei, și îmi confirmă că ”am revenit”. Cer voie să mai stau puțin pentru că nu sunt sigură că mă pot mișca. Încep să-mi testez orientarea deschizând ochii dar imaginile nu se asamblează și la început nu reușesc să văd nimic. Treptat, disting forme dar sunt altceva decât mă așteptam să văd. Luminile și umbrele vibrează mărunt, iar în colțul din dreapta, la picioarele americanului care stătea lungit cu capul spre mine, o umbră neagră, mai densă decât întunericul, se tot apropie de el. Vocea pe care o descoperisem în mine în timpul călătoriei comandă umbrei „Pleacă. Nu-mi placi. Pleacă de aici!”. Umbra se depărtează dar nu pleacă de tot. Reușesc în cele din urmă să o scot din cameră dar rămâne undeva pe aproape. Îi simt pe ceilalți doi cumva descoperiți, ca pe niște copii vulnerabili. Zac pe jos, aparent adormiți după a treia cupă de ayahuasca. Conform explicațiilor lui Lobo, cantitatea necesară depinde de rezistența fiecăruia.  Simt că vreau să îl păzesc pe american de umbra care îi dă târcoale. Acoperișul și stelele de afară le percep secvențial, nu într-o imagine continuă, și mă întreb ce înseamnă asta în condițiile în care viteza normală de percepție a imaginii fluente e de 23-24 de cadre pe secundă. Aproape concomitent îmi dau seama că mai devreme am văzut stelele prin acoperiș.

Aud strigătele păsărilor de noapte și simt mirosurile junglei dar parcă sunt între două lumi, iar pe lumea asta stăruie o pojghiță din lumea mai largă din care tocmai m-am întors.

În sfârșit, încerc să mă mișc și, în afara unei amețeli care mă derutează numai dacă nu sunt concentrată pe faptul că mă mișc, sunt în perfectă stare de funcționare motorie. Lobo insistă să mă conducă cu lanterna până la cort, deși văd perfect și pot ține drumul drept pe cei 20 de metri de mers. Îi cer scuze lui Țuțurică – bombăne ceva despre țânțari – și cad imediat într-un somn profund, fără vise.

Dimineața, mă trezesc ușoară ca un fulg și cu sufletul parcă expandat. După o stacană de limonadă fără zahăr aştept, înotând în Yarapa cea neagră, să vină barca cu care ne reîntoarcem la Nauta, pe celalalt râu. Omul e punctual: ajunge la 10, cum am vorbit, numai prostul de ceas arată 12. Țuțurică e de partea ceasului, încă nu s-a obișnuit cu măsura peruană. Nu mă îndur să ies din apă.

Pe şoseaua spre Iquitos văd ca prin vis un autobuz peste care e încărcat alt autobuz. A, nu, sunt doar bagaje de dimensiunea unuia. Deasupra cabinei șoferului stă legat de-a latul un somn de Amazon, mare și roz ca un porc – iniţial chiar cred că văd un porc. În mintea mea e o linişte fără precedent. Înregistrez fără evaluări. Mai sunt două zile până la anul nou.

Ajungem la hostel și Ţuţurică pleacă val-vârtej spre Mendoza, în Argentina, ca să nu piardă startul spre vârful Aconcagua, la ai cărui 6.962 de metri poţi ajunge doar în miezul verii. Ne țucăm rapid în pragul unui motocarro și, mai simplu decât răsăritul soarelui, rămânem doar eu și lumea mare, în care aștept un vapor improbabil spre Ecuador. Nici măcar nu-mi mai amintesc neliniștea pe care o proiecta ante-factum mintea mea în legătură cu a fi pentru prima dată singur, departe-departe, printre necunoscuți. Dacă-ți imaginezi cum va fi undeva (sau ceva) înainte să se întâmple, poți să ștergi exact acea instanță din aria de posibilități. Nu va fi așa.

Mă simt atât de vie, de revigorată, de nouă – încât nu reuşesc să mă duc la culcare decât după 3 dimineaţa.

În episodul următor, Răzvan face revelionul cu două dame și mai mulți foști valeți și petrece patru zile din cinci în autobuz, cu vin și sandvișuri din partea casei.

Text de Liana Oprea, pentru Tedoo.ro. Aventuri de Liana Oprea și Răzvan Antonescu alias “Țuțurică” alias “Spidu”. Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan Antonescu. Va urma.

Sursă foto.