. Țuțurică, Oriflame și Atacama.)
Dacă vă întrebați de ce se grăbește așa am două răspunsuri, amândouă veritabile. Primul e intrinsec: așa e el, grăbit. Al doilea e punctual: de la sosirea, în noiembrie, la Rio de Janeiro, se tot grăbește să ajungă la Mendoza, unde se presupune că urmează să întâlnească un prieten din Găești cu care să urce pe Aconcagua. Acum, după atâta grabă în direcții semi-aleatorii (estul Braziliei, nordul Braziliei, nordul Peru-ului, vestul Peru-ului), se simte cu adevărat în criză de timp. Au mai rămas doar 4 zile până la întâlnirea din Mendoza.
Cu banii peruani calculați să îi ajungă la fix, ia loc pe unul din scaunele din față ale autobuzului – un Volvo cam decrepit. După numai oră de la plecare cursa Lima-Santiago de Chile se oprește și bine face. Nu mai țin frânele. O pauză de o oră și ceva, în care Țuțurică se dedică ocupației predilecte de timp liber sau de așteptare: își ia o bere și o bea.
A doua zi devine clar de ce drumul până în Chile e imposibil pe desfrânatelea: ruta intră pe șoseaua panamericană care leagă sudul de nordul Americii de Sud, pe partea dinspre Pacific a Anzilor. În Perú șoseaua e îngustă, abruptă și fără parapet, cu multe curbe care îți imprimă o mișcare involuntară și violentă stânga-dreapta în timp ce dormi. Din comoditate și din simț al aventurii, șoferii iau majoritatea curbelor pe contrasens. Lui Spiduță îi trebuie 12 ore să se acomodeze cu cinetica. Și asta fiindcă îl ajută precedentul din experiența indiană, într-un autobuz prin regiunea Himalaya, când vecinul de scaun – care-l vede albindu-se la față – îi face curaj explicându-i că nu se moare decât o singură dată.
Noaptea – frig. Ca să nu adoarmă, șoferul ține geamul deschis și o păturică peste picioare. Prinzând din zbor ideea, Țuțurică își desfoaie sacul de dormit – unul bine umplut – și se înfășoară în el. Galant, îi oferă și vecinei de scaun o bucată, dar doamna face nazuri până în a doua noapte, când frigul îi inmoaie principiile.
Turism de graniță între Perú și Chile.
Trecerea graniței dintre Perú și Chile durează cu totul vreo șase ore. Țuțurică își imaginează Chile ca pe un fel de Germanie a Americii de Sud, și Perú-ul ca pe un fel de Republica Moldova. Chile înseamnă afaceri mai prospere și prețuri mai bune pentru comercianții de bunuri venite din nord – cum ar fi cocaina – așa că mulți peruani, columbieni și ecuadorieni se înghesuie să treacă granița în speranța unor venituri rapide și spectaculoase. În partea peruană, bagajele mari trec pe o turnantă unde sunt scanate ca la aeroport, în timp ce fiecare călător, fără excepție, intră într-o cameră unde un funcționar îi verifică conținutul bagajului de mână, după care îl percheziționează corporal și îi pune întrebări legate de scopul călătoriei.
Mai departe, călătorii ajung la un birou unde un funcționar le verifică pașaportul și un altul – Tarjeta Andina. Droguri, Spiduță știe că nu are la el. Din punctul ăsta de vedere e liniștit. Ce nu știe cu exactitate e dacă tarjeta primită la Iquitos contra șpăgii aferente e valabilă sau e țeapă. Vă amintiți de intrarea involuntar clandestină în Peru, și de achiziționarea șampilei în pașaport contra unui onorariu (la fel de clandestin) de 60 de dolari de cap de român uituc. Se dovedește că investiția oneroasă în funcționarul din Iquitos fusese profitabilă și tarjeta era pe bune. Uh.
În Chile nu e voie să introduci niciun aliment. Țuțurică aude de turiști care plătiseră amendă 50 de dolari pentru un sandviș. Controlul pașapoartelor pentru intrarea în Chile merge o idee mai repede. De verificarea bagajelor se ocupă un singur câine al cărui job e să miroasă sarsanalele din câteva zeci de autovehicule, inclusiv autocare și microbuze. După asta bagajele intră iar la scanat. Câinele se ocupă doar de droguri, scannerul doar de alimente.
Prin Atacama cu deșert în buzunare.
După jumătate de zi la vamă autobuzul se urnește în sfârșit spre Santiago de Chile. Spiduță, epuizat nervos (sau epuizat și nervos, cum vă face plăcere) își deschide, cu un fâsâit de satisfacție, prima bere chiliană. Știe deja despre calitățile vinului de aici, dar e plăcut surprins să constate că tot așa stau lucrurile și cu berea. Mai relaxat, contemplă sosirea unei noi nopți de pe fereastra autobuzului.
Gonesc prin deșertul Atacama. Șoseaua e mult mai lată decât în Peru, nu atât de sinuoasă, tăiată parcă paralel cu creasta andină, iar pantele și rampele au câte 20-25 de km fiecare. În caz că te lasă frânele – lucru foarte probabil după coborâre de 20 de km – șoseaua e prevăzută din loc în loc, pe margini, cu contrapante de câte 200 de metri, din beton, pământ și în final nisip, pentru a facilita oprirea. Amintindu-și de problema cu frânele de la plecare, Țuțurică se vede nevoit să apeleze din nou la încurajările indianului din Himalaya. Pe urmă tot el se liniștește: la dracu, sunt nou reparate, trebuie că funcționează. Nu?
Al doilea apus de soare în deșertul Atacama. Apusul e previzibil, mai puțin obișnuită i se pare atmosfera clară, și totuși puțin prăfuită, spre care urcă, dinspre nisip și pietre, unde tremurătoare de aer fierbinte. Există aici locuri care n-au văzut apa de 200 de ani. Țuțurică își explică fenomenul prin faptul că aerul umed al Atlanticului care traversează toată America de Sud lasă apa în bazinul hidrografic amazonian, iar ultimele rămășițe de vapori se opresc pe partea estică a Anzilor, care funcționează ca un baraj natural.
Călătoria decurge liniștit și cu zero bani, chilieni sau de altă naționalitate. Noroc că biletul de autobuz, dragul de el, include și oprirea la restaurante ale firmei de transport, care fac cinste pasagerilor cu cina și dejunul.
Antrenament pentru Aconcagua: 4 zile chircit în autobuz.
Pe la zece seara își face apariția și Santiago de Chile. Autogara e impresionantă prin dimensiuni. Transportul feroviar fiind aproape inexistent în America de Sud, autobuzele duc aproape tot greul. Dar nu asta îl interesează pe Țuțurică. Gândul lui e la bani, care momentan îi lipsesc cu desăvârșire. Cu inima plină de speranță își introduce cardul în primul bancomat ieșit în cale. Emoția durează 30 de secunde și e înlocuită imediat de certitudinea că bugetul rămâne în continuare pe zero. Bancomatul se scuză că nu are bani. Dar iată o bancă în incinta autogării, cu mai multe bancomate din care să alegi. Suspans. Din vreo zece turiști străini doar doi reușesc să scoată bani, iar Țuțurică se numără printre ceilalți opt. Cea mai comună marcă de card, VISA, nu e acceptată. La chilieni nu e prea bună VISA, trage Spiduță concluzia – nici la opririle autobuzului nu reușise să conving vreun bancomat de contrariul.
În afara autogării doi chilieni știu engleză. Știința lor îl îndreaptă pe Țuțurică spre un ATM mai prietenos cu tipul lui de card. Dar nici aici nu scapă ușor. E nevoie să pună mâna pe niște butoane speciale, altele decât cele obișnuite, ca să explice mașinăriei că nu e chilian, iar cardul lui nici atât. După o pianotare complet afonă, se aude în sfârșit torsul muzical al banilor la fanta de ieșire din bancomat, un sunet de care ajungi să te bucuri mai ceva ca potaia lui Pavlov. În culmea fericirii, Spiduță dă imediat fuga să găsească o bere căreia să-i povestească întâmplarea. Pe drum, vede un ghișeu deschis în autogară, pe care stă scris: „Mendoza, 23:30”. Adică peste câteva minute. Spiduță nu stă pe gânduri, abandonează gândul la bere și își cumpără bilet. Un mosor invizibil îl trage spre Mendoza, ca pe un biban în undiță.
Dat fiind că în cele trei zile precedente nu cheltuise nimic, biletul – cam scump – la autobuzul argentinian de super-lux pare o recompensă meritată. În plus, primește vin și sandwich-uri din partea casei. Drumul de la Santiago la Mendoza traversează Anzii și undeva, sus de tot, e vama. La graniță îl salută de bun venit un frig pătrunzător și plăcut, vechi prieten al lui, din Brașov. Își dă seama că nu mai simțise ceva așa fain de la plecarea din România, acum două luni. Trecerea dintr-o țară în alta decurge rapid, și în 20 de minute brașoveanul pune un picior semi-anchilozat în Argentina. La șase dimineața, fără alte incidente, trage în piept aerul din Mendoza, orașul după care alergase două luni și aproximativ 13-14.000 de km (fără să calculăm traversarea oceanului).
La un calcul sumar, rezultă că ultimele 4 zile din 5 le-a petrecut în autobuz. Astfel că nu numai că îi lipsește antrenamentul pentru escaladarea vârfului Anconcagua, ci e de-a dreptul înțepenit.
În episodul următor: noaptea păpușilor în flăcări, ce înseamnă o îmbrățișare și logica imbatabilă, deși nepractică, a anunțului „vaporul pleacă azi, cu siguranță”.
Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan Antonescu.
Foto1: Renato de Paula. Foto 2: Nicolas Monnot.
Comentarii - Niciun comentariu