Anonima Sudamericană (18). Iquitos, Peru. Râuri pe cer.

Pentru mine, luată pe nepregătite și de pe alt contient, începutul e timid, ca atunci când intri în mare și apa ți se pare rece. Apoi, fluid, din ce în ce mai simplu, mai firesc, mi se dezvăluie legea atracției şi respingerii ca unic reper. Nu e nici o diferenţă între a îmbrăţişa un străin şi un vechi prieten. Ceea ce simţi e doar îmbrăţişarea, contactul, interacţiunea. Ceea ce nu spunem ne exprimă mai bine decât o mie de cuvinte, o mie de gânduri. E ceea ce nu știm că știm și descoperim că e deja acolo. Atracţie sau respingere. Și astfel, fără veste, în Perú învăţ să îmbrăţişez.

Râuri pe cer.

Prima zi a anului nou vine cu averse torențiale. O supersiție locală spune că dacă plouă pe întâi o ține așa două săptămâni. Nu anticipez, dar s-ar putea să fie chiar adevărat; se simte alt anotimp în aer. De plouat nu plouă una-ntr-una. Uneori iese soarele din cinci în cinci minute. Alteori succesiunea e așa de rapidă încât soarele nici nu se mai obosește să intre în nori, regulamentar. Iar când plouă, toată apa din cer cade deodată, fără preaviz, fără socoteală.

Îmi face impresia că pe deasupra noastră curg realități alternative ale râurilor și fluviilor din jur, gemeni instabili care își pierd echilibrul dar nu și consistența atunci când vin șiroind, toți odată, pe lumea de dedesubt. Într-o zi fac duș direct în curtea hostelului, mai mult de plăcere decât pentru spălat. Apa mă gâdilă până mă face să râd și să exclam copilărește, uitând de tot. Șuvoaiele care vin de sus strălucesc lichid, solar. Poți să privești prin ele ca și cum ai înota. Torentele sunt ciudat de silențioase, fără tunet, fără fulger. Doar râurile plonjând din cer, pe șoptitelea.

Temperatura e perfectă. Ziua și noaptea, aceleași 25 de grade. Numai bune ca să cotinue quest-ul drumului spre Ecuador. Am câteva mici lipsuri – m-a trădat o credincioasă pereche de pantaloni (20 de lei, de la chinezi) care s-a rupt de la tur în jos. Și cred că am o reacție alergică de la intensul asediu țânțăresc din junglă. Pe coapse mi-au răsărit niște plăcințele de șapte centimetri în diametru, roșii și iritante. Mi hija, îmi spune sfătoasă menajera hostelului – o creolă mămoasă – ai sângele otrăvit. Aha, deci un fel de urticarie mai mare. Conform modelului local în natură – trebuia să mă aștept, toate sunt mai mari. Mă liniștesc, urticarie am mai avut. Și a trecut de fiecare dată. Așa că pot să plec fluierând în căutarea răspunsurilor mele despre Rio Napo. Adică ies pur și simplu pe stradă și încep să merg oarecum în direcția apei.

În drum dau peste un oficiu de informații turistice – de fapt e o agenție privată. Nu mai bine iau avionul? mă tentează agenții. Îi îmbunez lăsându-mi numele și adresa de mail într-un catastif de clienți, și reușesc să aflu câteva informații incomplete. Care sunt în contradictoriu cu și mai puținele informații scoase mai devreme dintr-un Lonely Planet împrumutat la hostel. Nu știm sigur, și nu știm nici orarele, dar e posibil să plece o barcă rapidă, însă ajunge doar până la Mazán. Uite, la asta e bună harta mea, că îl deține pe Mazán.

Fac o pauză de adăpare cu un suc, iar fata de la terasă îmi indică un alt birou cu informații. Aici datele se concretizează și obțin un orar aproximativ, pe care va trebui să îl verific în port. (Verificarea în port înseamnă să întrebi din om în om până dai peste cineva care spune că știe).

Intrând pe la ieșire.

Una peste alta, planul se luminează din ce în ce, și la finalul zilei pot să mă retrag în cămăruța mea, bucuroasă că am cu ce mă juca de-a exploratorii. Pun harta americanului și restul documentării alături de o bere, în culcușul meu acoperit cu frunze de palmier, și încerc să pun cap la cap noutățile zilei. După o vreme de savuroase exerciții logice, ajung să-mi conturez o strategie și chiar un rudiment de buget: în loc să iau vaporul mare, care face 7 zile (deci vreo zece, după măsura peruană), decid să fragmentez traseul cu două bărci rapide care ar trebui să mă lase pe la jumătatea drumului. Și acolo aștept lancha. Trebuie doar să mă sincronizez cu ritmul ei. Ceea ce e imposibil.

Cel mai sigur e să i-o iei înainte, și apoi să aștepți, pentru că lancha are un secret cu care dă peste cap legile timpului. În primul rând nu pleacă la program, ci atunci când decide patronul că s-a încărcat suficient ca să merite efortul (și suficient înseamnă cât de mult se poate, și apoi încă pe atât). Pe urmă, lancha nu minte niciodată, dar cu toate astea te păcălește de-ți merg fulgii, dacă ai aroganța să îi pretinzi punctualitate: pe tăbliile cu orarele de plecare nu scrie Marți sau Joi la ora zece. Ci doar: sale hoy. Sale hoy sin falta, se jură alte plăcuțe, asta însemnând că sigur, 100% pleacă azi.

Unde fiecare zi e azi.

Numai că eu știu de la niște turiști spanioli întâlniți nu mai devreme de ieri că poți să aștepți și o săptămână cu hamacul instalat la bordul vasului, așteptând să plece hoy. Și lancha nu minte. Fiecare zi e azi. Sfatul patronului lui Andy – vaporul care pleacă primul spre graniță – este să revin zilnic la o conversație cu el, ca să văd când e acel azi cel mai azi. Îmi îngădui o marjă de eroare fiindcă, după planul meu, îmi trebuie doar o dată aproximativă, ca să mă asigur că nu ajung la Santa Clotilde după ce a plecat vaporul. Altfel, trebuie să aștept următorul vas. Iar pe Rio Napo pleacă doar două, câte unul pe rând, și fiecare face cam 20 de zile dus-întors. Iar mie mi-e dor de Ecuador, deși nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată.

Nici picior de turist în port, ceea ce în secret îmi place, deși știu că și eu sunt un turist. Rar apucă altcineva decât localnicii pe ruta asta. Iquitos e deja afundat în junglă, și a continua pe Rio Napo ar însemna să te afunzi și mai mult. Dacă Iquitos e un fel de finis terre, să te duci pe Napo e ca și cu te-ai duce spre nicăieri. De obicei, pe aici vrei să ieși, nu să intri. Dar statisticile n-au putere, au rămas în altă lume. Până să ajung pe pământul ăsta roșiatic îmbibat de ape nu credeam nici că râurile pot zbura. Cam atât cu ideile preconcepute. Nu e greu, de fapt, ce intenționez eu să fac. Pare greu pentru că am impresia că n-am mai făcut niciodată.

Într-o bună dimineață de 5 ianuarie, în plină fiesta de 145 de ani de la fondarea orașului Iquitos, sunt pasager pe bărcuța rapidă care pleacă spre Mazán și taie o buclă a râului. De acolo pot trece de pe un mal pe altul, scurtând o zi de navigat cu Andy. Portul Productores e lângă orașul plutitor care începe dincolo de piața Belén. Case din lemn bătut de soare se răsfiră pe fluviu, într-o stranie Veneție australă pe plute de bușteni groși. Îmi povestise Juan Carlos despre orașul plutitor, un loc înșelător, unde apele își iau din când în când tribut dintre copiii care alunecă jucându-se prea aproape de marginea prispei linse de undele fluviului. Unde e viață e și moarte, asta nu-mi mai sună acum așa de banal.

Timpul zvâcnește în sus și pornim, împroșcând trombe argintii de apă, cu vântul răvășindu-ne părul și buzele. Iar casele crescute pe valuri, Iquitos, Amazonul se strâng într-un punct luminos care rămâne în urmă, credicios sieși.

Începe povestea mea cu Rio Napo. Fé! îmi cântă un fluture în stomac.

(În episodul următor aflăm dacă Răzvan a ajuns pe Aconcagua, dacă s-a întâlnit cu prietenul din Găești și dacă și-a tatuat pe piept un X pentru injecția cu adrenalină.)

Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan Antonescu. 

Credit foto 1.