Anonima Sudamericană (19). Aconcagua cucerită la nervi.

Text de Liana Oprea, după povestirile lui Răzvan Antonescu zis “Țuțurică” zis “Spidu”. Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan.

Cu blonda Quilmes la terasă în Mendoza.

Laurențiu. Așa îl cheamă pe băiatul cu care plănuise Țuțurică să se întâlnească la Mendoza ca s-o apuce spre culmile Înălțimii Sale Aconcagua. Laurențiu zis și Lau, din Găești. Excepțional montaniard, un  temerar care și-a lăsat prin Bucegii înghețați mai mult de jumătate dintre degetele de la picioare. Țuțurică jură că Lau e singurul alpinist care îl lasă în urmă la urcuș și asta în timp ce trage din țigară. Lau. Dar găeșteanul nu vine, nu dă niciun semn, nu răspunde nici la telefon, nici la e-mailuri. Ca-n cântec:

Doi români o Aconcagua plănuiau la bere,
Lau n-a mai luat avionul și-au rămas doar unul.

(Rima trebuia să fie în același avion.)

Slavă Cerului, un român, dar nu unul mititel. Țuțurică bate spre doi metri înălțime și stă magistral la capitolul cojones. Literalmente, unul dintre ele e cam cât o portocală. L-am cântărit odată amândoi, pe șeșt, la un stand de fructe din Malaezia. 300 de grame. Dar asta e din altă poveste.

Imediat după procedurile de cazare în Mendoza, pe la orele 10 a.m., Țuțurică se împrietenește cu o argentiniancă. Blondă, bună, efervescentă, înaltă cam de-un litru. Quilmes. Îi aduce aminte de o altă plăcută cunoștință cu S la sfârșit. Gambrinus. Cât se pupă ei la terasă, Țuțurică îi află povestea. Numele Quilmes vine de la un trib indigen plecat cu jalba-n proțap din Anzi spre Buenos Aires – un drum de aproximativ 2.000 de km. Legenda spune că doar câțiva au supraviețuit călătoriei, performanță pentru care au fost pedepsiți crunt de către coloniștii spanioli.

Întâlnirea cu Quilmes îi poartă noroc lui Răzvan. În primul magazin găsit în cale, dă peste tot echipamentul de escaladă pe care i-l dorește inima, la o chirie de 400 de dolari plus o copie după pașaport ca unică garanție. Mai are de aflat unde să plătească taxa de acces în parcul național și de ales niște coechipieri pentru urcuș. Partenerii de drum sunt importanți. Proviziile cântăresc aproximativ 35 de kilograme; dar dacă împarți cortul, mâncarea și benzina pentru primus în mai mulți rucsaci, povara personală devine cu câteva kilograme mai ușoară. Și astea sunt exact kilogramele care contează la altitudine.

Curând se rezolvă și plata taxei în care intră și o asigurare în caz de accidente plus transportul cu elicopterul până la spitalul din Mendoza. E momentul pentru o recompensă, pe care Țuțurică o vizualizează și implementează sub forma unui steak (argentinian, desigur) acompaniat de o sticlă de vino tinto. Friptura de vacă argentiniană nu vine în porții mai mici de 300 de grame și e servită, chiar și în cele mai nepretențioase bodegi, pe un grătar fumegând din toți cărbunii încinși sub el. Să ai poftă, Țuțurică.

„Lesbiană plângăcioasă, cumpăr casă în Mendoza. Exclus japoneze.”

În continuarea programului, Țuțurică își mai îngăduie o zi de răsfăț și pauză, în așteptarea unui mesaj – de la magazinul de închirieri echipamente – că ar mai fi apărut ceva colegi de escaladă. Sub aceleași auspicii favorabile ale zilei precedente repetă (sau continuă) secvența steak-vin-brânză, iar mai pe după-amiază o invită și pe blonda Quilmes în secvență. Astfel că pe seară atinge o stare optimă de euforie, tocmai când dă nas în nas, în dormitorul de șase paturi, cu o doamnă. Pe care o invită, galant, la un vin.

Personajele din poveștile lui Țuțurică se lasă cu niște caracterizări forte. Eva cu pricina primește următoarea portretizare, scurt, la obiect și fără plasă de protecție: „Ăștia care călătoresc cu rucsacul sunt toți persoane deosebite. Dar asta era mai deosebită decât celelalte. Când mi-a spus că își caută casă în Mendoza, unde voia să se mute, mi-am imaginat imediat anunțul de la mica publicitate:

Belgiancă, 45 de ani, lesbiană, băiețoasă, plângăcioasă, părăsită de iubita japoneză și de SONY, cumpăr casă în Mendoza. Exclus japonezi/eze.”.

Doamna fusese concediată, fără explicații, de pe o poziție de middle management pe care o deținuse la compania niponă timp de 25 de ani. Seara se încheie fără alte povești, dar și fără incidente.

Trei Bill și toți trei

A treia zi în Mendoza începe la fel de bine ca primele două. Dimineața, la recepția hostelului, pe Țuțurică îl așteaptă vestea bună: magazinul de echipamente a găsit trei nordamericani care vor să urce pe munte. Zis și făcut. Se întâlnesc tuspatru la un vinișor cu steak. Țuțurică, bucuros nevoie mare. Americanii, toți trei de-un nume: Bill. În rest, nu foarte asemănători.

Unul pare să bată 60 de ani și arată “ca Ulise după ce n-a mai văzut Penelopa vreo 45 de ani”. Ceilalți doi, pe la 25-28, băieți drăguți și ascultători. Spre deosebire de Bill bătrânul, care insistă cu orice ocazie să-și impună punctul de vedere. Exact ce-i trebuie lui Țuțurică pentru a-și ieși din pepeni. Dar, pentru că își dorește foarte tare să ajungă odată pe muntele ăla, rămâne în pepeni pentru moment.

Ultimele aranjamente fiind făcute – inclusiv o Havana Club de 7 anișori în rucsacul lui Răzvan – în ziua a patra de Mendoza echipa pornește cu taxiul, apoi cu autobuzul, spre intrarea în parcul național. Cele 30 de kilograme ale bagajului de alpinist sunt preluate de către catârii care-i așteaptă acolo dând din urechi. Seara îi găsește pe Billi și Țuțurică sănătoși și voioși la Confluencia, 3.380 de metri altitudine, după un drum lung la picior. Cabana se mândrește cu propria producție de bere, pe care Țuțurică o preia la testări cu o viteză de 6,5 dolari la litru.