Anonima Sudamericană (19). Aconcagua cucerită la nervi.

Urmează o zi de aclimatizare printr-o vizită la ghețarul de la Plaza Francia (4.500m). Noaptea vine calmă, nu foarte răcoroasă, cu o Lună Plină înfiptă în boltă. Doar bătrânul Bill se încăpățânează să ignore frumusețea nocturnă, prea ocupat în continuare cu marcarea teritoriului. Lipsa de oxigen te face irascibil, concluzionează Spiduță al nostru.

Bill-ii mai tineri merseseră toată ziua mai repede decât Bill-Ulise, generând frustrări neverbalizate. Din nenorocire, seniorul e colegul de cort al unui Țuțurică din ce în ce – și mult prea prematur pentru drumul pe care-l au în față – mai intolerant la sfaturile țâfnoase de tipul: nu te foi, nu căsca, nu bea rom în casă. Din proprie experiență îndelungată, Țuțurică susține că romul dă un somn bun și cald, chit că specialiștii din Florida avertizează în sens contrariu. El merge pe mâna ne-savanților locuitori ai Siberiei, care sunt de secole de altă părere.

În noaptea cu pricina îl trezește un fenomen ciudat: simte, din somn, cum întreg corpul îi vibrează, torcând aproape ca o pisică. Atât de intens încât dă se se uite la lustră – o fi cutremur. La priza cu realitatea cortului și sforăiturile lui Old Bill de alături, nu poate decât să admită că organismul i s-a pus pe aclimatizare la viteză maximă. Se jură că nu e de la rom.

„Îl simți pe Dumnezeu prin toți porii.”

Dimineața vine cu vreme superbă, calmă, într-un peisaj tot mai arid. Praful de pe potecă usucă sinusurile, iar efectul e că nici oxigenul ăla deja împuținat nu mai ajunge în stare bună în plămâni. Din fericire nimeni din echipă nu dă încă semne de rău de altitudine. Coboară cu toții la Confluencia, unde tensiunile se mai relaxează cu o bere și ceva O2 în plus.

Din ziua următoare începe adevărata provocare pentru că ating 4.370m la Plaza de Mulas (mulas=catâri), unde animalele care le căraseră bagajele se opresc. Clipă în care Țuțurică, deși ne-religios, se roagă fierbinte să țină vremea bună ca să scape mai repede de Billi. Cu toate cremuțele de protecție, soarele de înălțimi începe să-i tăbăcească fața.

Drumul spre următoarea tabără, Camp Canada (5.050m) e mai dificil. Presiunea începe să-i dea gânduri deșucheate. O pantă de 3% îi trezește dorința de-a se teleporta înapoi la mami sau pe terasă cu băieții sau oriunde altundeva. Trage aer în piept și e stupefiat de faptul că nu-i simte efectul. Frustrările personale fac din orice un pretext de criză nervoasă și el găsește țapul ispășitor în compania Bill-ilor.

„Începi să-l simți pe Dumnezeu prin toți porii, dacă ceea ce simți se mai poate numi Dumnezeu. Cred că un sentiment ca ăsta au urmărit ăia care au inventat arhitectura bisericilor. Numai că ce simt eu e planul real, mult mai intens decât proiecția omenească.”

Drumul durează toată ziua. Ating Camp Canada răsfirați, tinereii primii, Țuțurică al treilea și bătrânul Bill la o oră în urma lui. Falia dintre membrii echipei se adâncește cu fiecare metru urcat. Diferența dintre soare și umbră face salturi spectaculoase, de câte 15-20 de grade Celsius și vântul se întețește. Lipsa de oxigen contribuie – măcar atât – la un somn cam brutal, dar odihnitor.

Nu poți să faci foc în cort. Și pe cât?

Țuțurică își setează obiectivele în pași mici. Nu se mai gândește la cucerirea vârfului, despre care se spune că e partea cea mai dificilă. Tot ce vrea e să ajungă la Camp Berlin (5.940 m, adică o mie de metri mai sus), ca să pună jos rucsacul pe care îl simte tăindu-i în umeri. Are bătături la degetele cu care ține de bretele. De la Camp Berlin până în vârf mai sunt încă o mie de metri pe verticală. N-are nicio idee despre cum naiba o să ajungă sus, tot ce i-a rămas e firul invizibil care-l trăgea spre Mendoza, fir pe care îl simte înfășurându-se de pe culme, cu el atârnat la capăt. Mai are, deci, două mii de metri de bobinat.

După un scurt conciliu, drumeții decid în dimineața următoare să lase tabăra la Camp Canada și să urce până la Camp Alaska (5.200m). Rezultă o zi lejeră, un fel de duminică a escaladei. Mâine plănuiesc să atingă Nido de Condores (5.770m). Următoarea zi vine însă cu un vânt capabil să strice toate coafurile profesioniste, inclusiv cortul. Disputele ating și ele cote fără precedent. Pentru Țuțurică greul e o provocare, și asta îl ține într-o oarecare formă. Insistă, contra Bill-ilor, să găsească totuși un loc unde să instaleze corturile. Nu-i place să se întoarcă din drum, și reușește până la urmă să tranșeze gâlceava în favoarea lui.

Frigul, care nu mai poate fi ignorat, îl determină pe Țuțurică să pună de un ceai cu rom seara, înainte de culcare. Old Bill se trezește din sforăituri și-l ceartă: „Nu poți să faci foc în cort”. „Hai pe cât?”, răspunde Spiduță, și câștigă pariul, dar nu și simpatia oricum pierdută a moșului.

Avem o hârtie. Cum procedăm?

Furia generată de contactul prelungit cu colegul de cort se transformă, dimineața, în unica propulsie energetică de care mai dispune. Toți nervoși, strâng tabăra și pornesc spre Camp Berlin, Țuțurică mai determinat decât oricine. Pe bătrânul Bill nu-l lasă orgoliul să zică nu, dar nici fizicul să țină pasul – așa că bombăne și critică pe toată lumea tot drumul. Camp Berlin e ultima bază dinaintea vârfului. Vremea se arată bună, cu doar 15-17 grade sub zero în timpul nopții.

Când iese din cort să-și facă nevoile, în poziția de coborâre (pe schiuri), de la infimul efort lui Țuțurică îi dă sângele pe nas. O glumă insolită a presiunii de la altitudine, care îl lasă cu o dilemă: să pună unica bucată de hârtie igienică la nas sau la fund? Lui Răzvan, în afară de Țuțurică, i se zice și Spidi, de la Spiderman, poreclă căpătată pe când era mic, slab și cu mâinile prea lungi. Dar i se potrivește tot atât de bine și paronimul Speedy, că le face pe toate pe repede înainte. „Ca să am timp să stau pe urmă”, argumentează.

Aconcagua. Sărituri în piscina Domnului.

Pe la 3 a.m., în noaptea de la Camp Berlin, nu mai are răbdare și-i trezește pe Bill-ii mai tineri cu propunerea să plece spre vârf. Ce mai e mia de metri? Bătrânul bill se trezește într-un cot și-i avertizează că or să-și lase oasele pe drum, că nu-s suficient aclimatizați și așa mai departe. Cei doi îl lasă să se sufoce de indignare și părăsesc tabăra cu avânt poinieresc.

Avânt care scade cu fiecare metru parcurs. Țuțurică simte nevoia să se oprească des și, curând, ajunge să-și numere pașii, fixându-și targeturi ca: „dacă fac 200 de pași am voie să mă opresc”. Miza scade rapid la 100. Tertipurile mentale ajută, așa jalnice cum sunt. Vârful se apropie, mai sunt câteva sute de pași. Soarele a urcat deja și încălzește puțin aerul. După șapte ore de ascensiune, Aconcagua se predă, cucerită. E 20 ianuarie. La picioare se așterne o mare de nori aurii. Cu trâmbe de artificii în suflet, Țuțurică abia se abține să nu plonjeze în oceanul de dedesubt, ca în piscina privată a Domnului.

Coboară încet, prudent, și găsesc un Bill bătrân transformat în Bill nefericit, a cărui nemulțumire stridentă nu mai reușește să afecteze pe nimeni.

Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan Antonescu.

Credit foto: Doru Panaitescu, Mathias Zehring, Brian Romans, TrekBariloche. Țuțurică nu făcea poze.

Din episodul viitor: camera invizibilă, DJ-ul de Rio Napo și raționalizarea apei în bazinul Amazonului.