Anonima Sudamericană (20). Mazán, Peru. Inimi de șampanie.

Bucuria despărțirii

E 5 ianuarie, ziua în care mă despart de Amazon și trec în Rio Napo, afluentul lui din nord-vest. Nu-mi aduc aminte când să mai fi ieșit dintr-o iubire așa, însoțită de atâta bucurie. În lumea pe care am lăsat-o în urmă despărțirile dor. Antagonismele nu admit reconcilieri. Aici, în locul ăsta mai mare, Amazonul sunt și eu. Tot ce nu se-aseamănă se-adună.

Rapida ajunge într-o jumătate de oră la Mazán, prima oprire din lungul traseu până la graniță. În afară de asta mai e un stop de câteva zile la Santa Clotilde, unde aștept vaporul spre Cabo Pantoja. Dacă și când binevoiește să vină.

Odată parcată pe uscat, aflu că trebuie să trec de pe un mal pe celălalt, un drum de câțiva kilometri. Acolo sunt portul și tot restul – case, cârciumi, oameni. Acolo e Mazán, adică. Treaba se explică prin faptul că fluviul face în acest loc o buclă, pe care localnicii o închid trasându-i o linie dreaptă de la un capăt la altul și scutind astfel cel puțin o zi de navigat pe cursul ondulat al râului.

La debarcare ne așteaptă și ne dau ghes mai multe motocarro decât suntem pasageri în mica ambarcațiune cu motor. Amân cu un zâmbet tranzacția, îmi extrag rucsacul și-mi trag sufletul pe el un minut, apoi îl aleg pe cel mai puțin insistent dintre ei șoferi și pornim.

Vreau doar un loc unde să-mi trântesc bagajul ca să am pe urmă toată ziua la dispoziție. În dimineața care vine, nu știu la ce oră, o sursă declară că va pleca o barcă spre Santa. Îmi mai trebuie două surse. Cel mult.

Raționalizarea apei în natură.

Mazán are două hospedaje, aşezate faţă în faţă lângă micul port. În cazul ăsta, care nu este unul izolat, hospedaje e un fel de mânecă de palton care nu îşi permite să se laude cu numele de “hostel” sau “hotel”, dar căreia i-a rămas suficientă mândrie ca să îşi păstreze sensul de adăpost care primeşte oaspeţi. Poate fi orice – de la o cameră scorojită, decentă, cu un pat şi o masă – la un semi-grajd cu un oarecum-pat. Să adăugăm că nimic nu scapă umidității crescute.

Cele două hospedaje din Mazan sunt la fel, doar că unul e mai cu verde și celălalt mai cu roșu. Dau cu banul; iese verde. Niciunul dintre cele două hospedaje nu are ferestre la camerele dispuse de-a stânga și de-a dreapta unui hol lung cât un vagon, iar lumina electrică funcţionează doar între 6 şi 11 seara. E înainte de prânz și n-am lanternă. La zece soli pe noapte e perfect.

Ca să ajungi la camere trebuie să urci o scăriță rustică, îngustă și cam șubredă, Jos – la parter, cum ar veni – proprietarii țin o tienda: o tarabă cu obiecte răsfirate până dincolo. În penumbră, o fată şi un bătrân se balansează în hamace, iar un copil se hârjonește cu o capybara domesticită. Urc în cameră să-mi iau prosopul. Ușa se închide cu lacăt, dar umezeala a modelat-o așa încât printre ea și prag s-ar putea furișa lesne o pisică.

Detectez un fel de baie fără poartă la capătul coridorului – aici se termină vagonul și intră lumina printr-o deschidere laterală. Are tot ce trebuie: budă turcească, un bazin-chiuvetă și o țeavă-duș. Perfect, îmi zic. Bestial.

Dar vezi tu, când ești călător ești de multe ori și prost. Asta vine odată cu teritoriile necunoscute. Nu fac la timp legătura dintre raționalizarea curentului și cea a apei curente. Mă săpunesc bine, apoi realizez că, pentru limpezit, am la dispoziție doar apa rămasă pe țeavă. Mai storc ceva din robinetul chiuvetei, șterg cu sârg și dau fuga la rucsac, unde mai am o sticlă cu apă de băut, pe care o folosesc mulțumită. Sunt curată, cazată, merit o plimbare și-o bere. Motivaţiile politicii de raţionalizare a curentului şi apei în micile aşezări din Amazonia îmi scapă complet.

Inimi de șampanie.

Fata proprietarului se arată minunat de prietenoasă cu aparent singurul client al hanului, eu. Ea e cea care se ocupă de cazare – mă rog, un fel de-a spune, pentru că mai mult stă sprijinită pe coate la un pervaz, că treabă de făcut nu prea e. Când vede că dau să ies se oferă să vină cu mine. Cred că abia aștepta un pretext.

Nu e mult de mers. Piața e la 50 de metri în stânga, în sensul din care am venit de pe celălalt mal. Niște mese lungi cu bănci, pentru cei care vor să mănânce pe loc, câteva tarabe cu fructe, grătare fumegând, oale cu fierturi, tamales, borcane cu salsa casera (adicătelea diverse sosuri de casă făcute proaspăt) și un stand cu băuturi răcoritoare. Cam asta e tot.

Îmi iau un tamal cu platanos coapte (îmbucătură tradițională cu masă din pastă de porumb și carne sau legume, preparată și împachetată în frunză de bananier) și un suc pe care mi-l alege însoțitoarea mea; aduce a shake cu niște fructe roșii. E un eufemism să spun că nu mă dau în vânt după lapte, dar beau până la fund, din simpatie pentru ghidul meu zâmbitor și taciturn.

În sens invers ajungem la râu, de-a lungul căruia șerpuiește promenada. O alee largă, mărginită de un parapet decorativ și punctată cu ronduri ornamentale în care cresc flori și arbuști. Din loc în loc se înalță stâlpii supli pentru iluminatul public – cel de la 6 la 11. Deduc de aici că mă aflu în buricul târgului.

Paralel cu malul, cu vedere la râu, stă toropită la umbră o terasă cu mese și scaune albe: Polleria Cardozo. Iar pare că-s singurul mușteriu. Poate și din cauza orei – e amiază, animația începe după apus. Dar dacă mi-e sete, mi-e sete. Mă așez și-o invit pe Maribel a mea să mă acompanieze. Mă refuză, motivând că are ceva treabă pe-acasă. Da, cred că nu e ora de tras la cârciumă.

Como quieres, mi amor. Eu vreau una cerveza por favor. Proprietăreasa îmi aduce sticla de Iquiteña și mă așează imediat pe sufletul ei. Au o inimă oamenii ăștia așa, ca o șampanie. Le dă pe-afară mai mereu.

Stăm la povești despre toate și nimic; începând, desigur, cu cine sunt, de unde, cu ce mă ocup și ce caut pe-aici. O invit să-și comande o băutură, plăcerea mea, și mă recomand Liana. Ea râde: Liana, como la liana de la selva! (Liana, ca liana din junglă!).

Eu Yefferson. Tu Liana.

După ce termin berea las la masă utensilele de scris (pe care oricum n-am apucat să le folosesc) și vorbă că revin curând. Am ideea, până s-o uit, de a afla totuși care-i programul bărcii de a doua zi dimineață spre Santa Clotilde. Mai întâi trebuie să mă interesez unde e căpitănia portului. Parcă așa se numește, nu?