Anonima Sudamericană (21). Așteptându-l pe Andy la Santa Clotilde.

Un foileton de Liana Oprea.

Santa Clotilde. Punctul terminus pentru rapida. Ultima stație unde-l pot aborda pe Andy, vaporul care merge la frontieră. Chiar în dreptul zonei de debarcare moțăie un hospedaje mai aerisit decât celelalte două opțiuni din Mazán: Bella Durmiente (Frumoasa Adormită). Are și terasă la etaj. Și magazin la parter (bodega i se spune pe aici).

Muzică românească din off-side.

Patroana mă confundă cu unul din șefii veniți de la Lima din partea companiei petroliere și-mi face o reducere generoasă de zece soli. Se îmbufnează meteoric ulterior, când află că vin din altă capitală. Confuzia pornește de la faptul că Frank, adevăratul petrolist din Lima, s-a cazat la aceeași pensiune.

Pentru că deja ne cunoaștem nu e nimic mai firesc decât să pierdem vremea la o bere în fața bodegii (atenție, bodega este magazin, nu ce credeți voi). În timp ce Frank îmi povestește cum e cu angajările, îl întrerup brusc și nepoliticos, pentru că radioul începe să cânte pe românește. Bomba de discotecă pe care o aud sună atât de straniu în locul ăsta, că iar am sentimente confuze. Noroc că asta nu m-a prins cu pantalonii în vine. Progresez. Un Luna Amară, un Nightlosers, un Zob n-ar da și ei. Așa că tac, mă gâdil pe interior și râd pe dinafară. Pe urmă reluăm berea și conversația.

Căpetenia de bucă dreaptă.

Frumoasa e pe moment în bussiness așa, Adormită, cum e ea: se umple cu indigenii aduși din diferite părți ale selvei pentru a lucra la compania petrolieră. În marea majoritate băieți și bărbați tineri stau aici în așteptarea rezultatelor de la dispensar, unica instituție de felul ei pe o distanță apreciabilă; și mândria locuitorilor din Santa Clotilde.

Dovada unui organism sănătos înlocuiește interviul de angajare. Din partea comunității indigene e prezent apu – liderul lor, să-i zicem un fel de primar- un bătrân cu ochi alunecoși și tulburi și mâna dreaptă lipită de o sticlă de bere. A venit ca să recomande indigeni pentru recrutare. Mie îmi face impresia că e aici ca să ia șpagă. Până seara e beat cuc și-l duc două femei la culcare, aproape purtându-l pe brațe. Apu mai are ceva simț al orientării, dar îl epuizează ca să pipăie buca uneia dintre ele. Cu dreapta.

Aici Radio Santa. Juan îl caută pe Pedro.

Santa Clotilde (alintat de locuitori Santa) e greu de descris după standardele unui sat sau orășel din România. Așezarea intră în uscat mai mult decât se-ntinde de-a lungul râului. La mal are aspectul comun așezărilor din Amazonas-ul peruan. Mici pontoane din lemn sau doar trepte săpate în malul lutos adună în jur canoe scobite în trunchiuri de arbori. Nu există promenadă la râu, doar o străduță de pământ paralelă cu malul, dincolo de care încep acoperișurile din frunză de palmier.

(Poziția Santa Clotilde estimată de Liana; localitatea nu apare cu toponim pe Google Maps)

Casele suflă aerul umed de la una la alta prin ferestrele fără geamuri. Fie că adăpostește un depozit, o locuință, o bodega sau un post de  radio, construcția e cam aceeași. Am zis radio. Există un post, folosit mai mult pentru a ține legătura cu vapoarele și pentru anunțuri utilitare în megafoane, de tipul:

„Juan îl caută pe Pedro. Juan îl caută pe Pedro. Să-i aducă parâma pe care i-a împrumutat-o acum trei săptămâni”.

Totuși Santa e cea mai mare așezare de pe Rio Napo, de la Mazan până la frontieră. În rest, doar cătune. Dacă întorci spatele apei și mergi 100 de metri ajungi la strada principală. Se întinde paralel cu râul și așterne dale cărămizii între trotuarele înguste și tivite cu răsaduri. Soarele apune în capătul ei și o înalță într-o aură de drum profetic. Aspectul dichisit e lung cam de un kilometru, apoi ieși off-road. De unde și abundența de motociclete enduro, deseori replici chinezești ieftine, parcate sau în mișcare peste tot în Santa Clotilde.

Cavalerul incaș.

A doua zi de la sosire și încă nu știu a câta până la plecare, mă strigă cineva de peste drum. E amicul DJ din barca rapidă, cel cu masa și dansul. Stă pe prispa casei de vis-a-vis de Bella Durmiente la o bere cu niște alți domni. Oriunde există o masă apare repede și berea. La casa de alături se petrece același lucru. Și la cea de lângă ea.

MC-ul de la radio-selva mi se prezintă așa de familiar încât uită să-mi spună cum îl cheamă. Presupunem că știu asta deja, din cei 5 ani de când pare că ne cunoaștem. Culmea e că-l și cred. Natural, ne urcăm pe Honda lui de 125 cc și plecăm să-mi arate restul de Santa Clotilde.

Încă ezit, nu știu în ce categorie să încadrez așezarea. Pe alocuri pare un cătun, în alte părți sat, alteori orășel. Ajungem la un parc măricel, cu un monument în mijlocul verde de iarbă și bănci pe margine. Piesa centrală, are atașată o scară pe care te poți urca până în vârf. Nu știu cum face locul ăsta, dar reușește printr-un miracol să nu arate sărăcăcios.

Într-o latură a parcului e o cârciumă mai retrasă, zice Don Juan al meu. Sau Don Quijote, că i s-ar potrivi și asta. E foarte înalt și mai degrabă slab, cu umeri largi și un început de chelie mascat abil de părul negru vâlvoi. Umblă drept și împunge aerul cu bărbia. Când se mișcă o face cu o fluiditate adolescentină. Estimez în gura mare că are undeva între 40 și 45 de ani, și se bucură copilărește să mă anunțe că are 55.

Rezultă că este jurnalist, născut în sierra (adică la munte, în sud), și că a venit să se ocupe de postul de radio din Santa Clotilde. Berea pe care o bem e una educativă. Ghidul meu copilăros îmi povestește cu mândrie și emoție despre istoria Imperiului Incaș și a Peru-ului. De data asta vocea nu-i mai tună și gesturile-i sunt reținute, aproape că mângâie vorbele. Își înmoaie degetul în apa scursă de pe sticla de bere și desenează hărți pe tăblia mesei.

Liniile efemere trasează cele 4 suyos (regiuni din alcătuirea marelui imperiu precolumbian) care se întindeau pe teritoriile actualelor Chile, Bolivia, Peru și Ecuador. Îmi vorbește despre ultimii doi descendenți Inca, bătrâni contemporani nouă. Despre conquista spaniolă. Despre răpirea președintelui chilian, manevră care a împiedicat un război ce bolborosea la granița Peru-Chile, cu trupele masate și în stare de alertă. Despre dictatura care a urmat în anii ’70 și care a alungat nu doar turiștii ci și pe toți străinii din Perú  (72 de ore perioadă de grație în care să-și strângă valiza și să părăsească teritoriul). Despre asasinarea dictatorului. Despre starea actuală a districtului Loreto, declarat cel mai sărac din Perú. Despre câte și mai câte, cu sau fără date exacte, dar spuse cu atâta drag și carismă încât nici nu observ că seara e deja printre noi.

Înapoi pe motor, prin hârtoape până la strada mare și pavată, la Bella Durmiente. Cavalerul incaș mă lasă în prag și-mi urează ceremonios „noapte bună, Lianita”. Latino-americanilor le plac atât de mult diminutivele că nu se pt abține. Alintă până și adverbele. Mai știm noi unii („ahorita” se traduce, textual, „acușica”).

Etica omului maimuță și trafic cu papagali.

A doua zi jurnalistul imperial e iar în vervă și mă ia să-mi arate ce nu apucasem să văd din Santa în ziua precedentă. Avem o discuție de etică jurnalistică pe o temă science-fiction. Undeva prin jungla din preajmă locuiește un om maimuță, zice el. E corect să te duci să verifici și să scrii un reportaj, sau nu? Unde se tamponează valoarea de știre cu factorul uman?

Ajungem amândoi la concluzia că biata ființă ar trebui lăsată în pace, cu tot cu bătrâna care-l îngrijește și care mai vine din când în când la oraș după provizii. În drumul de întoarcere, trecem pe lângă casa unor prieteni de-ai lui. În curte, animale de companie, pălăvrăgesc prosperi niște macaw roșii, atârnați prin arborii din preajmă. 20 de soli, atâta au dat pe un papagal din ăsta mare. Nu vreau și eu? În SUA costă 20.000 de dolari. Nu vreau, mulțumesc. Nu mă duc în SUA. Avem și noi papagali, gata aclimatizați. Ar fi păcat de ăștia.

Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan “Spidu” Antonescu. În episodul următor: Fecioara cu DVD-ul, spionaj culinar, hârtia igienică e o prostie, măsura peruană lovește din nou, lacrimi fără milă, femeia jaguar și alte minunății. 

Sursa foto.