Anonima Sudamericană, (ep. 10). Pe Amazon, mai-ahi de Manaus.

Una din fetele lui Țuțurică insistă să converseze cu mine pe o singură temă, pe care pare că o uită repede, pentru că o reia cam la cinci minute: sunt sau nu iubita lui Țuțurică? Îi răspund că nu. Prima dată în conversație, a doua din obligație, a treia din politețe, a patra cu indignare. Poate că dacă nu prezint interes mă lasă în pace. Cealaltă fată îmi arată poze cu copilașul ei, și cu greu îmi fac mimica să-mi ascundă, stângaci, cel mai pur dezinteres. Bleah. Nu-mi place de ele, nu-mi place barca, nu-mi place nimic, si începe să nu-mi placă faptul că nu-mi place nimic. Așa că, încet-încet, mă adaptez petrecerii din proximitate alimentându-mă din energia petrecerii generale de pe punte. Încep să observ spectacolul în care deja, spre seară, jucam un rol notabil.

Deocamdată, însă, mă uit la trio, apoi la prima fată, durdulie și volubilă (aș putea spune „solubilă” după numărul de cutii goale de bere care zac pe masa lor). Contemplația se dovedește salutară pentru că, iată, aflu motivul chestionarului monomaniac de mai devreme. Senhorita îi face declarații de dragoste apăsate lui Țuțurică, și își tot mută scaunul spre el, până când i se așează drept în poală, cu o agilitate care ar fi făcut imposibil de depistat momentul transbordării dacă nu te uitai fix la ei. Jumătatea de bere cu care îmi fac intrarea în sistemul ecologic al vaporului în seara asta nu a reușit încă să-mi închidă ochiul critic. Observ că cele două curtezane urmează modelul estetic pe care l-am mai văzut la femei în Brazilia: părul de pe picioare nu e îndepărtat, ci decolorat, astfel că firele nou crescute, negre, se intercalează cu cele platinate într-o combinație derutantă. Vă reamintesc că eram ursuză.

Declarațiile senhoritei capătă momentum. Țuțurică lansează repertoriul cu “Vrei să fii soția mea până luni?”. Viitoarea se alintă și face poze de cuplu, iar norii negri din capul meu încep să facă loc unui soare, care spre seară mai atrage în câmpul gravitațional încă unul. Sau cel puțin asta îmi raportează creierul că vede apunând majestuos peste fluviu. Peste o vreme uit de amândoi, plus cei trei, preocupată să cert un domn pentru că omora unul dintre sutele de gândaci care aterizau năuci pe punte, atrași de lumină. Am năravuri verzi, dar așa m-am născut, nu le-am dobândit. N-ați fi singurii care se hlizesc pe seama mea fiindcă fac o chestiune importantă din viața unui gândac. Vecinul meu dintr-un cătun din Apuseni m-a categorisit astfel: „vegetală și ecologică”. Ceea ce e corect, deși nu asta voia să spună. Mă cheamă Liana și sunt biodegradabilă.

Iarna asta se poartă macaroane

Revenind pe vapor la ora unei alte înserări pe vaporul spre Tabatinga, se impune o precizare: plouase. Când plouă, puntea devine alunecoasă și se transformă într-un tobogan pentru copiii care se trântesc pe burtă din alergare și glisează pe lungimea ei, cât de departe pot. (Când soarele arde prea tare, devin atractive dușurile montate la pupa, pe puntea superioară, unde apa extrasă direct din fluviu îi răcorește cu orele pe cei adunați să joace o carte sau să cânte la cutii de plastic și triangle.)

În viața de naufragiat pe un vapor în Amazon, propriile reacții încep să te surprindă, sau, cum zice Țuțurică, „mintea ți-o ia razna”. Mai ales când ești puțin obosit și activitatea frenetică de la bord nu te lasă să dormi la prânz, când n-ai nici un fel de intimitate decât, poate, la budă, iar socializarea începe să te agaseze – poți face lucruri la care tu însuți nu te aștepți.

Dintr-un impuls prea rapid pentru sistemul lui de autocenzură (care e oricum mic și leneș), Țuțurică apucă hotărât unul din coșurile de gunoi (pline) de lângă bar. Mâinile îi lucrează mai rapid decât alte sisteme și-i trântesc coșul în cap, cu josul în sus, pe post de pălărie (îi era foarte mare, altfel îi venea bine în albastru). Astfel gătit, atentează la câțiva pași de dans. Ceea ce nu știam niciunul, dar am aflat imediat, e legat de cina constituită din macaroane cu sos, din care mare parte ajunsese în sus numitul coș de gunoi, iar acum își croia drum unduios pe față și piept, găsindu-și în final unsuroasă odihnă la picioarele lui Țuțurică.

Puntea căpătase un strat mucilaginos cu coeficient de frecare aproape zero (ceea ce l-a făcut pe protagonist să se gândească la Michael Jackson). Prompt, fără să vreau deloc să dansez moonwalk, ci doar să intervin inutil în ajutorul lui Țuțurică, am aterizat în fund, am încercat să mă ridic și am căzut pe partea cealaltă. Până și brazilienii, am constatat, pot fi întrecuți la spectacol, iar show-ul spontan al lui Răzvan i-a lăsat pe câțiva cu gura căscată, pe alții i-a făcut să aplaude, pe alții să filmeze, și pe unul să ne dăruiască un portțigaret din piele încrustată. Câțiva bodyguarzi au intervenit, încercând cu greu să pară serioși.

În vremea asta, noi ne gândeam în gura mare, printre hotote de râs, care poate fi pedeapsa pe un vapor, în afară de aruncarea peste bord. Când ești vorbitor nativ al unei limbi de slabă circulație te simți ca și cum ai umbla printre surzi; prin urmare își permiți să comentezi orice în gura mare; ai grijă, totuși, să nu menții, din obișnuință, obiceiul ăsta după ce revii în țară.

Finalmente, după ce curtea a deliberat, ne-am ales doar cu o admonestare verbală. Oricum, dojana fiind într-o limbă căreia nu-i stăpâneam decât bazele necesare supraviețuirii, i-am permis să însemne ce vrem noi: „Felicitări, aveți o bere din partea Căpitanului”, de pildă. Berea am căpătat-o, într-adevăr, dar n-am aflat niciodată dacă venea sau nu de la Căpitan. Și nici nu ne-a păsat. Mai-ahi, mai ahu, mai-aha, mai-ahaha!

Foto și text de Liana Oprea. Aventuri de Liana Oprea și Răzvan Antonescu alias “Țuțurică” alias “Spidu”. Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan Antonescu.

Va urma.