Anonima Sudamericană (ep. 11). Santa Rosa. Trei țări intră într-un bar.

Procedurile de ieșire din Brazilia decurg atât de liniștitor încât doar subconștientul lui Țuțurică (după cum îmi mărturisește mai târziu) detectează ceva suspect, fără să precizeze ce anume. În trei minute toate ștampilele sunt puse şi muşchii se relaxează complet, odată cu norii de un plumburiu colorat, care erup într-o ploaie torenţială. Imaginați-vă un debit cât vreo zece averse românești care conspiră să curgă simultan. Totuși, mediul se încăpățânează să-și păstreze culorile, deși nu se zărește niciun aranjament de neoane colorate sau vreo vitrină decorată șic. Sunt pur și simplu culorile naturii, lucioase de apă: verdele vegetației, auriul întunecat al fluviului și cel strălucitor al acoperișurilor, griurile cromatice ale cerului. Da, există și griuri cromatice.

Solii din Santa Rosa.

Într-o pauză a potopului, sărim pe o bărcuță care ne repede ieftin peste gârlă, la Santa Rosa. Acum chiar că suntem în Perú, nu mai încape îndoială. Dar tot nu stăm chiar pe uscat, fiindcă bărcuța ne lasă, la mal, ce-i drept, dar pe podelele plutitoare ale uneia din construcțiile flotante. E un soi de bar-cantină-oficiu-de-schimb-valutar, așa, ca un pico-hypermarket pe opt metri pătrați de scândură. Când vede cât costă berea în Perú, Țuțurică se liniștește complet. Bugetul nostru tocmai se dublase. „Asta e ca o gură de oxigen după o lună de respirat la 7000 de metri”, își încearcă el fiorul poetic plin, de obicei, de comparații împlicând performanță și echipamente sportive. Și anticipând, probabil, experiența Aconcagua pe care urma să o trăiască în premieră peste o lună de zile.

Căsuța noastră plutitoare și multifuncțională mai are câteva mese cu scaunele aferente și o plită. Ce nu are, descoperim curând, sunt solii peruani. Nici noi n-avem, dar presupunem că ne vor trebui în Perú. Țuțurică își revine din abcesul liric, bagă a-ntâia și dă o fugă până alături, în Columbia, cu speranța că va găsi un bancomat ca să scoată ceva bani de pe card.

Ipoteză: în Columbia se tranzacționează cu pesos columbieni. Solii peruani sunt mai puțin apreciați decât reais, dar peruanilor le place să folosească moneda proprie, deci vrem soli. La tripla graniță, ca să le fie mai ușor speculanților locali să socotească cu cât te-au ars, paritatea era 1 (sol) la 1 (reais) la  1000 (pesos) – cursul real fiind cu totul altul, necunoscut nouă la momentul respectiv. Pe vasul peruan, am descoperit ulterior, se putea plăti în oricare din cele trei valute, la această paritate arbitrară. Revenind la problema noastră de matematică, se știe că o bere costă 3-5 soli. Nu se știe când pleacă următorul vas spre destinația noastră, Iquitos. Nu se știe cât costă biletul.

Se cere: calculați câți bani columbieni trebuia Țuțurică să scoată și să schimbe în soli peruani la Leticia (partea columbiană) pentru a ne plăti vaporul și berile până la Iquitos, fără să folosiți integrale, laplasieni, logaritmi sau fizică cuantică. Ei bine, cam atât i-a dat și lui. Mai mult sau mai puțin. Cuantic.

Trei țări intră într-un bar și cer o bere.

Ploaia s-a oprit și soarele e parcă și mai colorat decât înainte. Indiferent la frumusețile naturii, subconștientul lui Țuțurică insistă să dea din coate, iar Țuțurică insistă să-l ignore. El își bea berea, eu îmi fumez țigările, când apare în câmpul conștiinței vaporul de Iquitos. Din el coboară tacticoasă sau derutată o vacă neagră. Nu știi niciodată cu vacile negre. După ce-și termină cat-walk-ul  pe stinghia coborâtă din cala vaporului pe mal, se lasă pe burtă în iarbă, și acolo rămâne, rumegând imperturbabilă.

De la vacă, la care nu mai aveam ce vedea, privirile ne alunecă spre o construcție ridicată pe catalige, cu multiple umbrare din frunză de palmier spălate de ploaie. De aproape se dovedește a fi o cârciumă. Cârciuma e un așezământ foarte plăcut și foarte des întâlnit atunci când faci o pauză pe parcursul uni drum lung. De la „Cine-a pus cârciuma-n drum” până la Hemingway, care și-a dat numele unui cocktail cubanez, spița omenească a recunoscut mereu utilitatea cârciumii în plan social, cultural și ontologic. Nu ne lua în nume de rău faptul că, pe moment, considerăm această descoperire mai importantă decât sosirea vaporului. Ne îndreptăm spre „căminul cultural” fără să ne mai consultăm. Vaca muge a aprobare.

O perspectivă peruană asupra muzicii rock.

Cârciuma mare și prietenoasă e de fapt o terasă vastă din lemn, organizată pe mai multe niveluri. Mușterii nu prea se văd, dar rumoarea e asigurată de niște maimuțele, de niște păsărici de și de niște anaconduțe. În mijlocul încăperii tronează un totem indigen reprezentând un om-delfin extrem de bine dotat. Ne alegem una dintre mesele goale la discreție și foarte repede ni se alătură doi foști vecini de vapor. Absolut întâmplător dar reprezentativ, trioul e format dintr-un columbian, un brazilian și un peruan. Triplă graniță, triplu chef, plus doi români.

Cvintetul organizat spontan procedează la un schimb cultural fructuos, asezonat cu și susținut de berile peruane. Unuia dintre meseni îi vine chef de muzică și cere chelnerului să-i pună „rock”. Cei de la bar se execută ospitalier-confuzi. Din boxe răsună prompt și plin de înflăcărare un Modern Talking, urmat îndeaproape de un Michael Jackson.

O, binecuvântată relaxare de după relaxarea de șapte zile de pe vapor! Trebuie să mă desprind de tine ca să cumpăr bilet spre Iquitos. E deja noapte, dar nu prea ai cum să te rătăcești dacă ții linia malului. Prețul e mai puțin de jumătate decât ar fi fost în Brazilia. Teza dublării bugetului se confirmă. Vaporul încă nu pleacă timp de câteva ore – când o pleca, o să auziți sirena, îmi spue casierul de bilete. Mă întorc la terasă, unde văd că am de recuperat serios în materie de euforie, dar mă simt deja bine așa că nu insist. Companionii veseli de la masa noastră – în continuare singura ocupată – se plac din ce în ce mai tare, își fac poze împreună, cântă și se veselesc.

Ne despărțim îmbrățișându-ne cu foc, strângându-ne mâinile, ciocnind ultimele beri de parcă ar fi primele. În punctul ăsta, bariera lingvistică nu mai e relevantă și se scurge moale în Amazon, sau așa și-ar fi imaginat Dali. Închinăm pentru toate cele patru țări în limba comună a unui sănătos chef multicultural. În noaptea plină, plecăm să facem nani pe drăguțul de vapor, care se urnește pufnind spre Iquitos.

În episodul următor vedem că nu tot ce plutește se aseamănă, și că vaporul peruan e altă mâncare de pește. Constat că ce e mai scump nu e mereu mai bun și spionez vecinii printr-o gaură în podea. Asisităm la un stand-up neaoș al lui Moș Crăciun în cămașă hawaiană și, tot căscând gura la nemaivăzute, ajungem la Iquitos.

Foto și text de Liana Oprea. Aventuri de Liana Oprea și Răzvan Antonescu alias “Țuțurică” alias “Spidu”. Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan Antonescu.