. Rumano – clandestino.)
Timpul ca un fluviu
Timpul nu îşi mai găseşte atât de uşor justificarea pe Amazon, sau în selva peruană, sau într-un sat de pescari din Ecuador. Faptul că habar n-ai dacă e marți sau joi te preocupă prea puţin, întrucât îţi lipsesc reperele. Începi să aproximezi orele după poziția soarelui față de zenit și-ți e suficient. Graba e ridicolă şi de neînţeles. Unde să te grăbești, după ce imensitatea unui loc precum bazinul Amazonului te pune într-o cu totul altă perspectivă? Unde să ajungi, când locul spre care te îndrepți ți-e încă necunoscut?
Aici vapoarele întârzie cu zilele, iar drumul de la Santa Rosa la Iquitos e doar începutul. Dacă ajungi într-un port la Amazonul peruan şi vezi scris cu cretă pe tăblia care ţine loc de avizier “SALE HOY” (pleacă azi) trebuie să te gândești că e mai probabil să plece mâine. Sau miercurea viitoare, cum îmi povestesc râzând niste turişti spanioli care au petrecut 5 nopţi în port, pe puntea unei lancha (cum numesc localnicii vapoarele), care zi de zi pleca “hoy sin falta”. Afirmaţia “SALE HOY SIN FALTA” (pleacă azi, negreşit) este întotdeauna adevărată, întrucât tot AZI se va numi şi ziua de mâine şi cea de poimâine. “O întârziere de 2 ore?”, zâmbește un peruan din Iquitos, “Noi nu o considerăm întârziere.” Fără îndoială, a patra dimensiune e mai flexibilă decât celelalte trei la un loc.
Pe măsură ce îmi încep imersiunea în atmosfera nordului peruan, în cele trei nopți și patru zile la bordul Camilei, sentimentul de afinitate cu elementele esențiale ale Perú-ului devine tot mai puternic, fără să pot numi o caracteristică anume. În mine se cuibărește o undă de pace a cărei sursă n-o identific nici în îmbulzeala de pe vapor, nici în dublajele în spaniolă la filmele de acțiune americane. Voci de tenori și mezzo-soprane strigă în fiecare seară de la televizorul cu tub catodic, spânzurat pe una din punți, lângă bucătăria de unde se revarsă veșnic aburi de mâncare și fum de fripturi. Bruce Willis sau 007, toți sună ca niște eroi pătimași dintr-o telenovelă. Găsesc asta neobișnuit de amuzant, aproape reconfortant. Nimic nu se compară cu tonul plin al unui anonim voice-over latino-american pe un film de spionaj sau superacțiune – orice ar spune, impresia cu care rămâi e că asiști la o ceartă între amanți.
Tocmai am terminat de citit ultimul volum din Război și Pace și îl fac cadou colegei mele de „cușetă”. Petrecem următoarele minute distrându-ne cu limba română din care ea constată uimită că uneori parcă ar înțelege ceva, iar alteori mai puțin decât nimic. Fata e din Tarapoto, un oraș de la limita selva alta cu Anzii, la peste 500 km sud vest de Iquitos (și nicio altă cale de acces decât vaporul până la portul intermediar Yurimaguas). Nordul Perú-ului este dominat de bazinul amazonian, iar porțiunea de junglă care se întinde de la Amazon în sud-vest, spre Anzi, se împarte în selva baja (jungla joasă, în partea de nord) și selva alta (jungla înaltă, în sud-vest, pe măsură ce terenul se înalță prefigurând Anzii).
Un caiman la băiatu’! Cu garnitură de salată biblică.
În a patra zi de la trecerea triplei granițe, chiar înainte de răsărit, Camila, cocoșată de atâția călători și mărfuri, trage cu un șuierat în portul Iquitos, capitala provinciei Maynas și a regiunii Loreto. Destinația noastră are faima de a fi cel mai mare oraș neconectat la restul lumii pe calea uscatului. Aici ajungi ori cu avionul, ori cu o ambarcațiune fluvială. Din Iquitos pleacă o singură șosea, care se termină după 125 de km la Nauta, o așezare mai mică și mai afundată în selva baja.
Din port ne racolează imediat șoferul unuia din zecile de motocarro care stau la agățat pasagerii ce se scurg din vapor. Motocarro este versiunea peruană a autoricșei indiene sau tuk-tuk-ului thailandez ori cambdogian, adică o mașinărie jumătate motocicletă (jumătatea din față, cu șofer) și jumătate cărucior cu banchetă și copertină. Coloritul viu și aspectul de mașinuță de carusel fac din motocarro și cele asemenea un mijloc de transport pe care îl găsesc mereu pitoresc și inedit. Cel de acum ne duce aproape gratis la un hostel de pe o stradă care dă în Plaza de Armas – centrul orașului. Trebuie să adaug că prin locurile astea aproape fiecare oraș are propria lui Plaza de Armas, care marchează zona centrală a așezării.
Prea buimaci de somn ca să fim năzuroși, ne dăm cuminți jos în fața lui Hobo Hideout, unde ne lasă motocarro, urmându-ne indicațiile exprimate foarte concret cam asa: „du-ne undeva unde să dormim și să nu fie prea scump”. Locul, ce-i drept, îndeplinește ambele condiții – echivalentul în soli a 5 dolari pe noapte și camere curate – dar mai rezervă niște surprize. Până ne instalăm ne trece somnul, așa că decidem să dăm o raită, începând cu hostelul. Proprietarul e un american venit tocmai din Alaska. Cam rasist și cam vânător de trofee, după cum anunță capetele de animale, carapacele de broaște țestoase și colții de proveniență incertă atârnați pe pereți. Tot aranjamentul ăsta are darul nefast de a te face să te simți puțin stânjenit, puțin nelalocul tău după câteva zile.
Lui Țuțurică i se face foame. Tragem la un comedor (mâncătorie – un fel mai puțin pretențios de a zice restaurant) unde își comandă ceva cu carne de caiman. Eu rămân la vegetalele mele, o tortilla cu salată de palmitos, ratând exotismul culinar. Plimbarea de după masă ne duce la Piața Belén, după mine cel mai exotic loc din Iquitos, deși nu întotdeauna în mod plăcut pentru simțuri. Aici găsești tot ce-ți trece sau nu-ți trece prin cap că ai găsi într-o piață. Ierburi de leac, marijuana, găini și claponi vii, mărgele, alifii, broaște țestoase căsăpite, somni de Amazon mari cât un porc, țigări sub prețul producătorului, băuturi alcoolice și medicinale, tutun rulat în junglă, amestecat cu plante halucinogene, hamace, pietricele colorate, cărnuri preparate, fructe fără nume, DVD-uri piratate, obiecte imposibil de clasificat fără îndrumări de la vânzător.
Piața mișună de oameni și e organizată pe culoare lungi, labirintice. Ca în atâtea alte dăți, sunt atât de furată de peisaj încât uit complet să-l trag în poză. Chiar și când îmi aduc aminte de asta, simt că ar fi o pierdere până și 5 minute de privit prin vizor și direcționat simțurile la evaluări ca diafragma, viteza de expunere sau balansul pe alb. Clar, n-am ștaif de fotoreporter. Sinestezia e amețitoare. Simt în același timp că vreau să fug și că aș rămâne aici încă vreo două ore. Mirosurile amestecate au o rezultantă atât de intensă încât nu mai știi dacă e plăcută sau neplăcută.
Printr-un joc al norocului, regăsim culoarul cu ierburi și condimente, unde miroase clar bine. Prea târziu pentru Țuțurică, al cărui metabolism se revoltă brusc, cu senzații de greață pe care le declară fără precedent în istoria personală. Îi e din ce în ce mai rău, până când eu speculez că s-ar putea să fie și de la caiman ori de la capetele, pieile, carapacele și blănurile de animale moarte care ne înconjurau în hostel. Moment în care lui i se face și mai rău. În final, mai râzând, mai vomitând, ajungem la hostel și la ultima soluție. Așa că mă apuc să-i recit Tatăl Nostru, stingând câteva chibrituri în apă, cum îmi aminteam vag că făcea bunică-mea de la țară când zicea că m-a deocheat cineva. Cuvintele din descântec nu mi le mai amintesc, așa că încropim împreună un text pe loc. Straniu dar nu mai puțin adevărat, funcționează ca prin farmec. Ritualul durează tot restul zilei, cu tot cu băut 5-6 litri de apă și vomitat la loc.
Asceză cu revelații și șpagă
În starea ascetică pe care ți-o dă o astfel de zi, Țuțurică intră în sfârșit în legătură cu subconștientul lui, care îi spune clar și apăsat că intrarea în Perú a fost prea simplă și cursivă fiindcă am uitat ceva important: ștampila pe care scrie că avem voie în Perú. Astfel că a doua zi plecăm în plimbare, nu prea preocupați, spre oficiul de imigrări, undeva la marginea orașului, să remediem situația. Pe trotuare, măsuțe de lemn închipuiesc birouri pe care tronează mașini de scris și la care se tot vehiculează niște hârtii. Într-un târziu îmi dau seama că e vorba despre servicii de copiere de acte și alte hârțoage. Nici pe departe cel mai neplăcut job din lume, mă gândesc. Clima e bună, trotuarele răcoroase, tot ce ai de făcut e să servești publicul stând pe un scăunel în fața porții.
În drum, coincidență! Întâlnim un polițist pe care îl întrebăm dacă se pot face formalitățile de frontieră și în Iquitos, nu doar la Santa Rosa, la graniță. El ne liniștește, confirmând. Așa că ne oprim la o gheretă, vis-avis de un circ ambulant, unde bem o bere două, râzând de propria paranoia incipientă.
În timpul relaxării, întrebăm într-o doară pe cineva unde e oficiul de imigrări. Ne asigură că știe exact, întrucât lucrează acolo și mai știe că la ora asta e închis. Decidem să nu-i acordăm credit și mergem pe mâna noastră, pariem și pierdem. E închis. La întoarcere, aceeași persoană, pe care o reîntâlnim întâmplător, ne atrage atenția că somos clandestinos în Perú și că va trebui să facem cale întoarsă la Santa Rosa, 3 zile și jumătate dus și tot atâta întors, să rezolvăm treaba. Ca să aducem la numitor comun informațiile contradictorii primite până acum, tragem din nou la o cârciumă (e plin de ele; de aici, poate, și cvasiimposibilitatea să găsești un peruan stresat). Aici, din nou cu totul întâmplător, un alt domn în uniformă de polițist ne întărește convingerea că totul e o cacialma și că tipul care s-a dat drept lucrător la imigrări și-a râs de noi. Viza se poate lua și de la Iquitos, fără probleme, ne spune.
Ne culcăm liniștiți și, în ziua următoare, în urma altei vizite la oficul de migraciones, adunăm 2 cu 2 și rezultă că poliția e mână în mână cu imigrările, și că probabil își împart procentele din șpagă. Despre care aflăm că, fiind aproape Crăciunul, s-a dublat. Americanul din Alaska ne face lipeala cu primitorul șpăgii. Sfătuindu-ne, ne șoptește conspirativ și disprețuitor „You need something, you come to me. Don’t trust the locals, these are Indians.” Ciudat sfat, mai ales că propria lui nevastă e o mândră mestiza localnică.
Reprezentantul autorității vine în zi de weekend la hostel, cu tot cu ștampilă. Funcționarul rotofei își joacă afabil rolul de om al legii, căinându-ne pentru neglijență și ghinion, dar refuzând categoric să facă vreo reducere. N-avem ce face și ne jucăm și noi rolul de clandestini, admițându-ne greșeala. Mă gândesc o clipă să izbucnesc în lacrimi ca să fie totul mai credibil, măcar cu zece dolari mai credibil, dar renunț în ultimul moment. Cu sufletul greu, ne ușurăm fiecare de scâte 60 de dolari (două-trei zile de trai pe vătrai în stil backpacker la Iquitos), după care ne consolăm cu o bere și cu ideea că alternativa ar fi fost un drum de 7 zile (dus și întors) Iquitos-Santa Rosa. După aproape o lună pe vapor în Amazon, nu îți poți imagina ce înseamnă încă 7 zile, oricât ai adora apa, vaporul și Amazonul.
În episodul următor: Îl cunoaștem pe tizul indigen al Regelui Spaniei, care ne invită la un Crăciun ca la mama lui acasă. În jurul focului de palo santo, ascultăm povești cum n-am mai auzit. Petrec seara de Crăciun cu un lup, un tucan și prietenii lor, în timp ce Țuțurică declară război fără sorți de izbândă țânțarilor. Înnoptăm în junglă, mâncăm pâine de selvă, facem cunoștință cu gheara pisicii, fildeșul vegetal, sângele dragonului și descoperim șocați că ne bălăcim printre pirañas.
Text de Liana Oprea. Aventuri de Liana Oprea și Răzvan Antonescu alias “Țuțurică” alias “Spidu”. Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan Antonescu. Sursa foto.
(va urma)
Comentarii - Niciun comentariu