Anonima Sudamericană (ep. 2). Fute-voley lângă Maracana.

Nota Tedoo: continuăm astăzi publicarea în foileton a romanului de călătorii “Anonima Sudamericană”, în care Liana Oprea consemnează aventurile trăite alături de Razvan Antonescu prin Brazilia, Argentina, Peru, Columbia și Ecuador. Pentru a înlesni citirea, trebuie menționat din start că apelativul “Țuțurica” se referă la Liana, iar “Țuțurică” și “Spiduță” sunt alias-uri ale lui Răzvan.

Welcome to the hotel Carioca

Green Hostel e alb, dar poarta e într-adevăr verde. Înăuntru, în curte, Țuțurică hohotește inconfundabil. Mă încearcă iarăși sentimentul că abia am ajuns la Brașov. Ne salutăm intens în fugă și purcedem la treabă. Adică la terasă.

A doua zi mă trezesc tot în Rio, iar mintea mea se trezește tot undeva pe la Brașov sau Târgoviște, deși asemănarea se rezumă la starea mea spirit. Dăm o fugă pe la terase – Țuțurică se mișcă mai repede ca mine, însă locul e foarte energetic și nu ajung să obosesc decât rar – și apoi facem o plimbare agale de zece kilometri de-a lungul plajelor.

Brazilienii îmi par structural oameni pasionaţi. Pasionați mai ales de sport. Promenadele şi parcurile oraşelor mari sunt înțesate de indivizi de toate vârstele practicând toate sporturile active, probabil cauza din care constituţia solidă, musculoasă predonimă în aspectul locuitorilor. Dieta bogată în proteine adaugă de multe ori contururi cărnoase, ușor masive, dar ferme. N-aș zice că e locul unde să întâlnești mulți asceți.

Fute-voley

Pe un stâlp de pe plajă, scrie mare, de sus în jos: FUTE VOLEY. Lăsând la o parte faptul, mai puțin interesant, că asta s-ar traduce „volei de picior”, ceea ce se înțelege pe românește din alăturarea celor două cuvinte reprezintă chiar esența stilului de viață din Rio, așa cum mi-a apărut mie.

Al doilea sport national, așadar, este flirtul/agăţatul. Nu agresiv, nu supărător, afară de cazul în care eşti feministă convinsă sau mimoză masculină. Iar dacă te simți deranjat sau deranjată, n-ai decât să spui că esti căsatorit(ă), şi discuţia se frânge la jumătate. Citând un celebru scriitor latino-american, aici până şi ateii sunt catolici.

Rio de Janeiro e cunoscut, zice-se, și ca un oraş periculos. Favelas se numesc aceste cuiburi ale violenţei. Mă întreb, însă, ce poftă ar avea cineva care vine la Bucureşti să viziteze tocmai Ferentariul?

Totuşi, dacă asemenea poftă există, agenţiile de turism din Rio oferă curioşilor tururi prin aceste favelas, unele dintre ele pur şi simplu cartiere sărace (i.e. în măsura în care sărăcia singură poate fi agresivă pentru unii, atunci da, sunt violente), pitoreşti prin construcţia lor aparent fără străzi, cu case îngrămădite unele peste altele pe arcurile dealurilor, care te privesc cu ferestre oarbe pe faţade căzute, dar colorate vibrant. Cariocas (n.a. carioca – locuitor din Rio de Janeiro) sunt maeştri ai graffiti-ului, printre altele. Uneori, puștii din favelas se distrează – spune un soi de legendă urbană – cu o brichetă și o stivă de butelii cu gaz, explicându-le turiștilor că ar face un schimb avantajos dacă le-ar da aparatul de fotografiat în schimbul brichetei care stă se se aprindă. N-am văzut, doar am auzit. Și tind să nu cred tot ce aud.

Desigur, nici călătorul povestitor nu vine dintr-un oraş de turtă dulce, şi poate că asta i-a antrenat oarecum bunul simţ al lucrurilor. Astfel că, pentru un român care doreşte să ajungă în Rio, oraşul, departe de a fi ameninţător, îl întâmpină cu prietenie, numai organismul să îl ţină dacă vrea să profite de toate deliciile propuse, fie ele legale sau ilegale. Știu, sunt mulți cei care mă vor contrazice, dar asta e o poveste personală, și nu are nicio intenție de a da sfaturi sau de a fi obiectivă. Sper că cei care o citesc caută altceva decât informații de ghid turistic.

Spectacolul începe cu un număr de dans contemporan

Din terasă în terasă, Țuțurică mă pune la curent cu felul în care găsise de cuviință să-și valorifice cele aproape două săptămâni în Rio, plus isprăvile care țin de spectacolul gratuit și neplanificat prin care orice călătorie are obiceiul să te surprindă.

După un somn bun în avion, lângă o gașcă de englezi excesiv lubrifiați cu gradele servite de echipaj din pivnițele Boeing-ului, Spiduță a găsit și șoferul excesiv, și hostelul verde de pe Guilhermina Guinle, și încă altele.

De a doua zi dimineață, îmi povestește, a intrat în ritmul de samba pe care credea că o să-l administreze ușor, ceea ce s-a dovedit o primă eroare. Dacă nu ești brazilian, oricât de antrenat ai fi, e greu.

Țuțurică și-a început explorarea orașului cu un spectacol de dans contemporan, iar la casa de bilete l-a agățat imediat o doamnă, cu stratagema „ia-mi și mie bilet și ne întâlnim la show să-ți dau banii”. El a fost punctual, ea n-a venit. Spectacolul l-a impresionat: „două brazilience înalte, slabe și cu tâțe mari au facut un show superb, s-au mânjit cu lapte, s-au dat cu curu’ de pământ, au facut mișto de franceji în engleză și de americani în franceză. La sfârșit, una se ținea de șold de durere. Asta pentru că mare parte din dans era un fel de body-check (lovitură din corp la hochei când jucătorii ajung la mantinelă). Scena era plină de lapte, pe care cealată, ducându-se la cabină, a alunecat și s-a lovit la genunchi.” Spiduță (a.k.a. Țuțurică) spune „franceji” și „engleji” fiindcă așa vrea el și nu dă doi bani pe politically correctness. Și îi place spectacolul.

La ieșire, zâmbetul lui de mulțumire s-a oglindit brusc în zâmbetul doamnei lipsă, care îi apărea la orizontul viitorului apropiat precum un vârf de catarg al unei nave de război. În momentul ăsta eu încep să montez muzica de fond. Ignorând scenografia și atmosfera din mintea povestitorului, Țuțurică o invită pe proaspăta cunoștință la un vin, cum învățase el că se face frumos în România. Află că e profesional traducătoare și oficial nebună, „din aia cu dungă roșie pe buletin”. Stabilesc să se întâlnească a doua zi în Copacabana, unde-și avea ea domiciliul în libertate.

A doua zi, din mulțimea de culori a locului, Spiduță a ales galbenul, pe care l-a îmbrăcat sub formă de tricou și a plecat cu el în căutarea vaccinului pentru febra în aceeași nuanță.

Vaccinul împotriva febrei galbene și febra însăși au un mare avantaj comun în Brazilia: sunt foarte gratis. Vaccinul are și două dezavantaje. Primul e că Țuțurică nu știe o boabă de portugheză. Al doilea e cu efect puțin întârziat, și avea să-l descopere în nu mai mult de două zile. Arătând la tricou și zgâlțâindu-se din temelii, n-a fost greu să comunice unui medic că și-ar dori să fie înțepat acum decât bolnav mai târziu. Și în cuvinte portugheze tot febră și tot galbenă îi zice.

Meci egal cu dama de Dunga Roșie

De la spital, s-a dus direct la bal. Balul de pe Copacabana, întâlnirea cu brazilianca fără nume dar cu personalitate. S-au văzut la o terasă, pe la orele prânzului. Ea își lua micul dejun, el și-a luat o bere. Spiduță nu lasă dimplomația să altereze felul în care-și exprimă impresiile. Asta e descrierea pe care a facut-o primei lui aventuri la Rio: „avea umeri ca de pittbull și o burtă ca de însărcinată în luna a treia, dar mi s-a părut că asta e ceva comun la femeile din Brazilia. Pe sub piele presimțeai niște mușchi așa de tari că dacă i-ai fi tăiat cu cuțitul n-ar fi tâșnit sângele. Tenul cafeniu închis (normal, că e țara cafelei) s-ar mai fi putut încă înnegri la soare. Dacă îi dădeai maioul la o parte pielea era ceva mai deschisă la culoare.”

După dejun, fata avea oră de dans contemporan. Însoțind-o, Țușutică a privit, timp de o oră și jumătate, la 15 inși care se tăvăleau pe jos. La început a crezut că se încălzesc. Nici vorbă. „Dacă i-ar fi văzut ăla care a inventat tangoul, se prăpădea de râs, de se tăvălea și el cu ei.”

Noua lui prietenă voia să se mute în Irlanda, tocmai își vânduse casa și avea o grămadă de bani lichizi (cred că Țuțurică ar explica expresia asta prin faptul că banii se tranformă ușor în lichid, adică bere). Așa că au luat taxiul și s-au dus să-l vadă pe Jesus.

Jesus era acasă, dar numai până la genunchi. În aer plutea o ceață veselă de noiembrie. Stânga-mprejur, la bere, unde doamna emite primul ei reproș, „nu m-ai invitat la tine seara trecută”. Deci zvonul e adevărat, își spune Țuțurică, în Brazilia “love is in the air”. Drept pentru care n-a mai stat pe gânduri și i-a zis să vină la hostelul lui.

A urmat o noapte minunată. Apa curentă din Rio era oprită, numărul de țânțari se dublase, și totuși noaptea s-a încăpățânat să rămână minunată. Conform declarației reprezentantului echipei naționale, Țuțurică, lucrurile s-au petrecut așa, :

Marc Antoniu o abandonează pe Cleopatra și jumătate din împărăție

„La început, brazilianca nu se putea concentra. Cred că din cauză că lângă camera noastră își făcea numărul o profesionistă. Dar concentrarea a venit repede. Concentrarea mea era deja concentrată. Aveam senzația că particip la un meci România-Brazilia. Abia-abia, în prelungiri cred că am scos un egal.”

Ca să nu mai aibă loc perturbări, a doua noapte au căutat un alt loc, și l-au găsit în cartierul Maracana (lângă celebrul stadion), care are faima de a fi cel mai călduros într-un oraș fierbinte. Înainte de al doilea meci, Țuțurică a asistat uimit la o demonstrație de eradicare ecologică a țânțarilor din cameră: se dă aerul condiționat la zece grade și adio zbor, adio pofte sanguinare. Între timp, fiind puțin cam răcoare, prietena lui se înfășurase în cearșaf, rezultând o imitație de Cleopatră cu accent brazilian, care și-a asumat imediat rolul, avansându-l pe Spiduță „Marc Antoniu-Marc Antoniu”. Ca în teatru, intriga nu s-a lăsat așteptată. Încă nu se dăduse drumul la apă și Marc Antoniu își pierduse perezervativele. „I-am zis că poate să fie și Claudia Schieffer la tinerețe, că în condițiile astea nu mă culc cu ea. Asta a suparat-o, dar mă gândeam că-i trece până dimineață, a doua zi plecam în excursie într-un parc național. Mă înșelam”.

Întâmplarea, sau consecințele ei, face ca Țuțurică să nu ajungă să afle nici cum se numește nici unde este ținta planificatei excursii, și iată de ce. Urmează o scurtă desfășurare a acțiunii, un punct culminant, altul decât G, și deznodământul, în succesiune rapidă, cum îi place lui Spiduță.

Pentru trei zile de excursie, Cleopatra își încărcase jumătate de împărăție în bagaje. Nu lipsea nici feonul. Pe un ton neprietenos, în care zbârnâia ușurel amintirea refuzului din noapte trecută, i-a indicat să ducă bagajele la taxi. „De parcă eram valetul de pică”. Complet împotriva obiceiurilor lui, dintr-o politețe curioasă sau o curiozitate politicoasă, Țuțurică s-a conformat. Cine îl cunoaște cască acum ochi mari, a neîncredere, pentru că executarea ordinelor și răbdarea sunt lucruri ce nu-i stau câtuși de puțin în fire. Curiozitatea și experimentările, însă, da.

Lucrurile nu s-au ameliorat nici când au ajuns la prima autogară. Ia bagaje, du bagaje și la a doua autogară, unde schimbau autobuzul. „Parcă era băgată la curent de 380. Așa că și eu, într-o secundă de nebunie românească, am făcut 180. De grade.”

Și așa a abandonat Spiduță cucerirea Egiptului în Rio, cu arme și bagaje cu tot. Micile dezavantaje – puse de faptul că habar n-avea unde se găsea pe hartă, că în trei zile de Brazilia nu apucase să învețe portugheză și că nu prea avea reais și nici unde să schimbe euro – erau nesemnificative, până la un punct.

Întâmplările din viitorul imediat, provocate sau neprovocate, ne vor dezvălui cum s-a îndurat pronia de el  (sau el de pronie) de data asta, cum se decolează corect cu tramvaiul, care e al doilea dezavantaj al vaccinului și cine e mai bun la samba. Iar pentru că tot e primăvară, vom avea nevoie și de iarbă.

(Va urma)

Text de Liana Oprea. Aventuri de Liana Oprea și Răzvan Antonescu a.k.a. “Țuțurică” a.k.a. “Spidu”.

Sursa foto.