Anonima Sudamericană (ep. 5): Brazilia. Lianinha și Saronzinho la Fortaleza.

Text și foto: Liana Oprea.

De la Salvador voiam să ajungem la Belém. 36 de ore conform programului, adică două zile întregi conform experiențelor anterioare. În călătoriile lungi, unul dintre deserviciile pe care ţi le poţi aduce singur e să faci planuri şi să ţii morţiş la ele, după care să te simţi dator cu un set de neuroni nou-nouț fiindcă n-a ieşit cum ai vrut. Nepotrivirea dintre una și alta e de fapt o oportunitate de a scăpa de controlită (n.a. tendinţa compulsivă de a-ţi controla viaţa, viitorul, pe ceilalţi, având ca glorios efect frustrarea).

Siesta tehnologică.

La autogara din Salvador descoperim că serverul local nu putea să vorbească cu severul din Belém, care decisese că e prea cald afară și că se impune o pauză offline. Nimeni nu ştia când se termină siesta serverului din Belém, iar alt mod de a cumpara biletele nu exista. După o scurtă evaluare – care a dat cu minus – a perspectivei de a străbate cei 1500 de kilometri cu leve-me-senhor (ia-mă, nene), am pus degetul pe o hartă din sala de aşteptare şi am ales Fortaleza, punct intermediar în direcţia Belém.

Ţuţurică, expert în soluţii alternative, trece mai greu peste ideea că de data asta trebuie să facem cum vor alţii şi declară că am fost excepţional de proşti când am decis să traversăm Brazilia în loc să ne ducem în sud spre Argentina. Ca să-și sublinieze punctul de vedere, amicul trântește o criză de nervi în care implică autogara, Brazilia, Salvadorul, Internetul, pe Dumnezeu, niște sfinți și diverse organe cu funcții mai puțin pioase. Mă țin deoparte și fumez o țigară, așteptând să se potolească furtuna. Am vaga bănuială că, atunci când Țuțurică se enervează, până și personajul  lui preferat ar avea un moment de derută. La Gingis Han mă refer.

Portretul lui Mowgli la tinerețe.

În autobuzul de Fortaleza îl cunosc pe Saron, care pare să nu vadă niciun dezavantaj în faptul că nici eu nu vorbesc portugheza, nici el engleza sau spaniola. Cea mai mare parte a conversațiilor noastre a rămas în posteritate sub forma unor desene asociate cu inscripţii, într-un bloc-notes pe care l-am transformat în dicţionar universal de ocazie.

Saron arată ca un Mowgli de 25 de ani: păr lung, gros şi aşa de negru încât la întâlnirea cu soarele se face albastru. E muzician, născut în Salvador, dar stabilit în Fortaleza, unde propune să ne reîntâlnim după ce ajungem la destinație. Dar până atunci mai e.

Vorbim despre nimic și despre toate, de la desenele animate preferate până la câinele lui cu talie mică și nume măreț: Aconcagua (un pisc de aproape 7000 m din Argentina). Saron e copilăros și afectuos. Mă face să mă gândesc la o prietenă din București, sensibilă la băieți frumoși, care l-ar aborda cu alte intenții decât cele pe care (nu) le am pe moment. Din nu știu ce motive, deși era evident de la început că totul favorizează decolarea, motoarele mele rămân cuminți. Saron râde împreună cu mine când îi spun „Mowgli”, poreclă pe care o acceptă cu bonomie.

În cele două zile petrecute împreună, Saron mi-a apărut ca o persoană sinceră, plăcută, și în același timp foarte „altfel”, ca și cum am fi crescut planete diferite. În ciuda oceanului cultural care ne separă, ne simpatizăm reciproc, cu un soi de fascinație pentru ceea ce descoperim necunoscut unul la celălalt. Îmi spune în treacăt că mă place și pentru că îi par diferită de femeile din Brazilia. Nu l-am întrebat ce înseamnă asta, dar am bănuit că are o oarecare legătură cu faptul că n-am trecut direct la acțiune și că nici nu m-am manifestat vizibil în sensul ăsta. Saron avea să-mi confirme presupunerea câteva luni mai târziu într-un e-mail scris în limba engleză, pe care începuse între timp s-o învețe.

Specialitatea casei la Fortaleza: episcop pané.

Fortaleza ne cere 35 de reais pe o cameră dublă cu aer condiționat, într-o pensiune albă și curată din apropiere de Praia o Beira-Mar. Capitala statului Ceará, aflată pe coasta de nord-est a Braziliei, îmi apare mai golaşă şi mai şlefuită decât bătrânul Salvador. Dar, din nou, nu am timp decât să amuşinez aerul plajei joase, lipsite de vegetaţie, dar tivite cu terase pe lângă care zi şi noapte trec în viteze diferite deja familiarii alergători. Taxiurile umblă pe patru, dar şi pe două roţi. Aveam să mai văd dealtfel prin Brazilia motociclete naked (motociclete standard, fără parbriz sau carenaje – n.a.) galbene care fac oficiul de transport de călători. Îmi face plăcere să le privesc.

Vegetația s-a schimbat, nu mai e atât de abundentă ca până acum, iar vântul bate mai uscat. Aici, linia țărmului e aridă și pietroasă, valurile se zdrobesc impetuoase de dig sau de întăriturile din bolovani uriași, de pe înălțimea cărora câțiva oameni lansează undițe lungi spre apa care se agită la 10-15 metri mai jos. Mă întreb dacă prind vreodată ceva; oceanul se sparge în trombe înalte, revine și se retrage ritmic, cu o forță în mânile căreia nu cred că s-ar avânta niciun pește cu scaun la cap.

La capătul unei plaje lungi, separate de șosea printr-un parapet înalt de doi metri, niște puști fac giumbușlucuri de circ. Sar înșurubându-se și dându-se de-a berbeleacul prin aer înainte de a atinge nisipul, iar și iar. Sub poleiala de oraș turistic, modern, Fortaleza infiltrează în mine un aer neîmblânzit, imagini geometrice tăiate în muchii ascuțite, cu suprafețe nedete și lucioase prinse în viziunea periferică a inconștientului colectiv.

Într-un ghid turistic împumutat de la un vecin de autobuz citeam cum au oprit indigenii din Fortaleza prima invazie europeană. După victorie, în semn de protest şi luare-aminte, le-au mâncat conquistadorilor episcopul cu care veniseră sa îi “civilizeze”.

Cărțile junglei urbane.

Fortaleza avea să-mi spună o poveste pe care, fără să știu, am cerut-o. O poveste despre frică, despre violenţă, despre confuzie.

În timp ce Țuțurică e plecat să vadă meciurile de volei de pe plajă, Saron îmi vorbeşte mult despre favelas din Fortaleza, insistând că oraşul bate recordul la număr în toată Brazilia. “În Rio poate că sunt câteva mai periculoase, dar în Fortaleza sunt cele mai multe”.

Străinii și localnicii prosperi din zona turistică întinsă de-a lungul coastei, cu strălucitoare hoteluri şi înalte edificii moderne respiră același aer oceanic și vântos ca și oamenii din cartierele sărace de la periferie. Puştii înfometaţi şi îndârjiţi de contrastul dispreţuitor al oraşului în care trăiesc înoată ziua alături de turişti, iar seara îşi încearcă norocul cu câte un jaf.

Pe plaja brodată cu pensiuni cochete și terase vesele, mașinile de poliție sunt postate din sută în sută de metri, mai ales după ce se lasă întunericul. Dispozitivele preventive confirmă spusele lui Saron. La fel şi tentativa eşuată de furt-rucsac mic a cărei protagonistă sunt într-una din seri. La nu mai mult de 20 de metri de strada cu terase şi poliţie, pe nisip, doi băieţi se așează pe vine lîngă noi, fără să scoată o vorbă, și întind mâinile spre rucsac. Distanța dintre ei și noi e sub zona de confort. Saron, care susţine că paranoia e un lucru bun, dă semnalul de plecare, şi, după o scurtă vânzoleală care constă preponderent în tras-smuls de tricouri, mă apucă imperativ de mână și parcurgem în fugă cei 20 de metri până la stradă. Mie una nu mi-e clar că am asistat la o tentativă de jaf, fiindcă cei doi „amici” încă nu avuseseră timp să pună mâna pe nimic, însă îi acord credit lui Saron, care știe rostul locului.

Imediat ce ajungem la lumina promenadei, populaţia teraselor din imediata apropiere se mobilizează spontan şi în câteva minute sunt livraţi poliţiei doi indivizi, care “nu-s de pe aici” şi nu pot să arate acte de identitate. Neavând ce le face, poliţiştii îi expediază cu două capace şi câte un şut în fund.

Mai mult decât întâmplarea în sine m-a zăpăcit emoţional agitaţia din jur: strigătele lui Saron şi ale celor de la terase, din care mi se comunicau doar emoţiile, nu şi cuvintele, fuga prin nisip, paranoia care mi se strecoară şi mie pe şira spinării, a lui “ce se întâmpla dacă”. Cel mai probabil, se întâmpla că veneam acasă fără poze cu America de Sud (singurul obiect de valoare din rucsacul atractiv fiind credinciosul meu Fuji). Pe măsură ce avansam, călătoria avea să mă înveţe că fricile noastre nu au nicio legătură cu obiectul lor. Dar, ca să ne convingem de asta, e musai să facem lucrul cu care asociem frica.

Diminutive de Brazilia. Lianinha și Saronzihno.

Pentru situaţii de stres nu există calmant mai eficient decât berea. Mâzgălim bloc-notesul pe la terase până târziu în noapte. Saron mă învață câteva expresii în portugheză prin care comunici, mai mult sau mai puțin politicos, că vrei sa fii lasat(ă) în pace. Apoi mă instruiește în formarea diminutivelor în limba lui. Liana-Lianinha. Saron-Saronzinho. Îmi dau seama că puține cuvinte sună așa de mângâietor ca diminutivele în spaniolă și portugheză. Diminutive la substantive, dar și la adverbe și adjective: ahorita. Diminutive la diminutive: chiquitita. Nu le-aș folosi în nicio altă limbă, dar nu mă satur să le sorb de pe pe buzele celor din America de Sud.

Povestea cu care apare Țuțurică la terasă după o vreme nu conține diminutive, ci doar o negresă “frumoasă, dar prea fițoasă”. Amicul meu e vag iritat, dar se tratează rapid cu o bere. Facem haz de sonoritatea de alint a poreclei „Țuțurică”, inventată de Răzvan împreună cu un prieten din Sighișoara, pe când se gândeau amândoi care ar fi cel mai roz și mai dulceag apelativ, astfel incât să obțină un contrast perfect cu gusturile lor culinare și cromatice. Țuțurică din Sighișoara e pictor și, fir-ar să fie de confuzie, se numește tot Răzvan.

A doua zi plecăm spre Belém. Cu Saron mai vorbesc și acum, prin servere și sateliți. S-a lăsat temporar de muzică și s-a angajat pe un vas de croazieră, din specia oraș plutitor, cu care de curând a ajuns în Europa. La toamnă, când îi expiră contractul, plănuiește să viziteze România. Româninha.

Va urma. În episodul următor: Țuțurică mai cucerește ceva din America de Sud, aflăm cu se face shopping de hamace și ajungem la Belém – locul unde Amazonul năvălește în Atlantic.

Foto și text de Liana Oprea. Aventuri de Liana Oprea și Răzvan Antonescu alias. “Țuțurică” alias “Spidu”. Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan Antonescu.