Anonima Sudamericană (ep. 6): Belém, Brazilia. Pe-o gură de Amazon.

Text și foto de Liana Oprea.

A zis că ești foarte frumoasă!

De la Fortaleza, facem mai mult de 24 de ore cu autobuzul până în Belém, port la Amazon, oraş colonial care, împreună cu Manaus a trasat o vreme axa prosperei industrii a cauciucului.

O ploaie torenţială cu răbufniri de personalitate ne spune poveşti de adormit călătorii şi totuşi, un pitic răutăcios plictisit de atâtea autobuze, îmi înghionteşte neuronii care trag a somn, astfel că ultimele 4 ore le petrec întrebând sâcâitor dacă și când ajungem odată. Țuțurică își trece vremea în mod plăcut, conversând cu două doamne într-o engleză rudimentară, dar satisfăctoare pentru toate părțile implicate. Rețin următorul fragment:

Țuțurică: E foarte frumos peisajul aici!

Doamna care știa engleză, către cealaltă doamnă, care nu știa: A zis că ești foarte frumoasă!

Doamna care nu știa engleză, fluturând flatată din gene: Mulțumesc.

Numele orașului mi-a rămas în memorie cu pronunția cântată în cheie braziliană, așa cum am auzit-o la cei din autobuz: Be-lée-iiii-m.

Belem. Nu e bun sau rău. E diferit.

Ajungem. Până să căutăm un hostel, traversăm drumul de la autogară la prima bombă cu bere. Scaunele sunt ude, dar e foarte cald şi nu contează. Lângă noi se proțăpește o combinaţie de copilul străzii, nebuna de la etajul 8 şi prostituata necalificată. Personaja îi oferă lui Ţuţurică o reprezentaţie ad-hoc de samba originală. Mișcările ar fi bune, dar ordinea lor e serios alterată. Nu-i zicem nici stai, nici pleacă; ne bucurăm în tăcere că am scăpat de autobuze şi arătarea se pierde în uitare după o vreme.

Drumurile mă învață să pun o curiozitate pozitivă şi amuzată în locul mirării scandalizate. Amuzamentul e pe seama mea, desigur, descoperind, pe măsură ce întâlnesc ceva altfel, că ştiu atît de puţin. Cum spunea Alberto, spaniolul întâlnit la Rio, “Nu e bun sau rău. E diferit”.

Ploaia spală oraşul până în noapte, făcându-l să sclipească, dacă nu de curăţenie, măcar de pelicula lucioasă de apă care, din cauza umezelii excesive, refuză să se usuce. Portul la doi km de hostel. Habar nu am cum e să mergi cu taxiul în Brazilia şi nici nu o să aflu. Chiar dacă autobuzele urbane sunt ieftine, atunci când distanța pe care o am de parcurs îmi permite, renunţ şi la ele ca să măsor cu pasul culorile străzii.

Ne inflitrăm în Rețeaua „Hamacul”.

Începând de mâine, hamacul va deveni indispensabil fiindcă va înlocui patul pentru multe săptămâni. Răzvan se va despărți mai repede de Amazon, fiindcă îl așteaptă Aconcagua, dar eu am de gând să ajung până în Ecuador pe apă. Marile vapoare care pornesc pe fluviu în sus numără  doar câteva cabine, pe care n-avem de gând să le folosim. Grosul pasagerilor doarme pe punți, în hamace, experiență la care ar fi păcat să renunțăm de dragul confortului.

La magazinele înșirate pe străduțele comerciale, preţurile hamacelor încep de la 18-20 de reais (30-35 de lei) și continuă până la peste o sută. Găsim hamace simple, de o singură persoană, hamace brodate pe margini cu dantelării ce curg în cascade, hamace duble, în care încap lejer doi oameni, hamace dichisite cu modele elaborate, în culori strălucitoare, stive de hamace pe rafturi, în vitrinele de sub tejghele și încă altele în depozit, în caz că vrei să petreci toată ziua la shopping.

Lucrătura e solidă, pânza trainică, dintr-o singură bucată, de ale cărei extremități, deșirate cu grijă pe orizontală, sunt ancorate cordelinele de susținere. Bătrânelul din magazin nu se grăbește să ne expedieze. Îi face plăcere să-și prezinte marfa. Ne consiliază cu răbdare, ne măsoară din ochi și ne recomandă hamace în funcție de greutate („ăsta ține și peste 100 de kilograme”) și preferințe. Îmi iau ochii atâtea culori, atâția franjuri dantelați și atâtea broderii suparealiste. N-am mai văzut așa multe varietăți ale unui singur produs decât în India, la vânzătorii de mătăsuri și sari-uri.

Îmi aleg până la urmă un rede (cuvântul înseamnă hamac, dar și rețea) simplu și rezistent, pe care plătesc 22 de reais, reducere de la 24. Și aici, ca și în India, aproape totul e negociabil. Dar sesizez repede diferența între vânzătorii de hamace și vânzătorii de sari-uri. În India, primul preţ e de 5-10 ori mai mare şi, dacă ajungi la un preț triplu, deja afacerea e bună pentru tine şi mulţumitoare pentru negustor. În America de Sud preţul afişat e mai aproape de cel pe care și-l dorește vânzătorul, iar reducerea nu e impresionantă. De cele mai multe ori chiar negustorul îţi aminteşte că poţi negocia. Dincolo de o anumită sumă, însă, (nu mult diferită de cea inițială), ori el renunţă la tranzacţie, ori tu accepţi ultima propunere.

Pe-o gură de Amazon.

Odată terminate cumpărăturile, dăm o raită prin Belem pe stilul „hai să ne rătăcim”. Metropola, situată pe afluentul Pará, şi separată de estuarul Amazonului prin Ilha de Marajó, afișează un stil arhitectonic colonial a cărui moliciune se intersectează – mai mult sau mai puţin fericit – cu tăieturile rectilinii în sticlă şi oţel ale mai noilor edificii zgârietoare de nori. Petrecem mare parte din următoarea dimineață observând doi puşti care culeg fructele mangotierilor uriași crescuţi de-a lungul străzii cu o prăjină de vreo zece metri  terminată cu un coş din nuiele. Cidade das Mangueiras (orașul mangotierilor) e al doilea nume al Belémului.

Edilii oraşelor sudamericane prin care am ajuns par să aibă și ei un fix cu copacii, dar exact invers decât la noi. Dacă, în Bucureşti, un copac își permite să contrazică planurile urbaniştilor sau pe panotorilor stradali, va afla imediat ce înseamnă o relație cu drujba. În Sudamerica, dacă un copac frumos creşte pe unde urmează să se lăţească un trotuar, ei bine, trotuarul îl va ocoli sau îngloba. Şi astfel, oraşele lor sunt mai verzi decât ale noastre, fără vreo presiune vizibilă din partea ecologiștilor. Şi parcă miros mai frumos de la atâta verde.

Zona portuară, cu piaţa aferentă, e noul habitat “natural” al unor păsări negre cu aspect de vulturi pleşuvi şi aripi de o anvergură impresionantă, care planează fără grabă în căutare de leşuri şi rămăşiţe comestibile. Unii le numesc vulturi negri şi le voi întâlni peste tot în călătorie, cu preponderenţă în zonele portuare şi deasupra pieţelor. Ca densitate şi omniprezenţă le asociez cu ciorile de la noi. Prin completa lipsă de timiditate la apropierea omului, ai zice că se cred animale domestice. Dacă le vezi în locuri aparent pustii, cu siguranţă prin tufişuri zace vreo mortăciune.

Un vapor spre Manaus.

Mă simt ca un copil în seara dinaintea primei excursii. Trag cu ochiul la apa gălbuie, opacă pe care se leagănă ambarcațiuni mici și mari dar nu reușesc să cuprind Amazonul nici cu mintea, nici cu privirea. Ceea ce confund la un moment dat cu celălalt mal se dovedește a fi una din nenumăratele insule și grinduri născute de întâlnirea afluentului Pará cu părintele Amazon. Deși suntem la 100 de kilometri în amonte de ocean, fluviul deja se întinde mai bine de 30 de kilometri de la un mal la celălalt. Și asta e mai puțin de jumătate din lățimea pe care o are când năvălește în Atlantic.

Mâine pleacă un vapor către Manaus. Următorul e abia peste 6 zile și Țuțurică nu vrea să-l așteptăm. Restul timpului rămas până la îmbarcarea de dimineață îl petrecem căscând gura prin zona Ver-o-pêso, cea mai mare piață în aer liber din America Latină. Găsești aici ce cu gândul nu gândești, de la plante medicinale, condimente, fructe, animale vii, preparate din carne și pește de toate soiurile la haine, obiecte artizanale și piese de mobilier.

Când ne sastisim de căldura intensă de afară, intrăm într-un muzeu al culturii indigene, cu display-uri moderne aranjate convenabil într-o colibă mare și răcoroasă, construită după tehnica tradițională a amerindienilor. Apoi explorăm tarabele cu mâncare și bere care dau spre port, cu vedere la fortul Castelo, pe care coloniștii portughezi l-au pus în calea pretendenților la zestrea furată a Braziliei veniți din Franța, Anglia și Olanda. Ne place la Beléééiim!

În episodul următor: Facem cunoștință cu lebăda amazoniană. Un român le arată brazilienilor cum se așteaptă corect plecarea vaporului. Dar vaporul are alte planuri. Țuțurică se răzbună în stil caracteristic. Începe spectacolul Amazonului, pe mai multe scene deodată.

Foto (mai puțin foto 1) și text de Liana Oprea. Aventuri de Liana Oprea și Răzvan Antonescu alias. “Țuțurică” alias “Spidu”. Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan Antonescu.