Iluminarea prin erori de buget.
La plecarea din Belém, Țuțurică ținuse să se ocupe de aprovizionare: conserve, o sticlă cu un litru de cachaça, fructe uscate, cașcaval, nuci braziliene, caju și alune. Mândria de gospodar i-a durat până a ajuns la casă, unde a plătit cu năduf 50 de reais (90 lei) pe proviziile estimate pentru cele 6 zile de plutit până la Manaus:
– Ce-o fi fost în capul meu? În viața mea n-am cheltuit mai mult la un supermarket!
Eu am schimbat niște hârtii verzi pe care am obținut alți 50 de reais. Amândouă bugetările s-au dovedit greșite, iar sticla de cachaça a fost sechestrată de căpitanul vaporului până la sosirea la destinație. Pe la jumătatea drumului spre Manaus, desele drumuri la bar, în lipsă de provizie proprie și de alte diversiuni, ne secaseră deja buzunarele.
Și iată-ne prizonieri pe Lebăda Albă, făcându-l să sughițe pe Doru, chiriașul casei lui Țuțurică, un tip cu dificultăți de comunicare. Prin obiceiul lui de a minți că pune banii de chirie pe card, Doru ne facilitează adesea partide spumoase de râs – reacție la neprevăzutul situațiilor în care rămâi fără bani departe de casă.
Când te simți pierdut, nu ai decât două variante: să faci apel la trecut și să intri în panică sau să explorezi. Grație unei rare conjuncții, și eu și Țuțurică simțim cel mai acut vecinătatea libertății în astfel de împrejurări. Până să ne gândim „și acum ce ne facem?”, râsul ne și gâdilă cerul gurii și, de obicei, înainte de a trece la acțiune (orice fel de acțiune) ne hlizim la univers, pe care îl simțim prietenos și îi combinăm progeniturile în idei care nu ne-ar veni dacă am avea burta plină și buzunarele burdușite.
Grea meserie ne-am ales. Dar ce frumoasă e…
Îmi amintesc o gară în Odessa, cu câteva luni înainte de plecarea spre Rio. Mulțumită proniei dorulești, mai aveam grivne exact cât să luăm un tren de noapte spre Sevastopol (direcție greșită pentru cineva care ar fi vrut să se apropie de casă). Ajunși în gară, biletele se terminaseră, așa că Spiduță a pornit vajnic spre peron, cu gândul că o găsi el „naș” și pentru trenurile din Ucraina. Și-a găsit. Atât că nașul ne cerea dublul prețului. Până la urmă a înțeles, prin semne, că atât avem și mai mult nu putem da și ne-a lăsat să urcăm. În vagon (un sleeper deschis, fără uși, ca cele din India) am fost imediat descalificați din poziția de ocupanți ai paturilor conductorului – poziționate strategic lângă samovar – din cauză că râdeam prea mult. Am petrecut noaptea din descalificare în descalificare, din aceleași motive, până am ajuns să ne aciuăm undeva pe la mijlocul vagonului, pe băncuțele înguste de pe hol, când majoritatea pasagerilor dormeau și noi reușeam să râdem, în sfârșit, în surdină – în principal din cauza suprasolicitării mușchilor antrenați în proces.
Revenind pe Lebăda Albă, Doru – pe care eu n-am ajuns să-l văd vreodată, dar îl simt mai familiar decât mulți alți văzuți – ne preocupă din nou gândurile. Doru face afaceri cu nunți. Când nu era însurat, afacerile lui cu miri și mirese mergeau, aparent, mai bine. Pe de altă parte, Doru n-a fost niciodată în situația noastră, așa că e victima unor stereotipuri: țări exotice=leneveală pe plajă, în hamac, cu un coctail în mână și pălăria de paie trasă pe ochi. Vă jur că asta e doar o poză de agenție de turism, și că până acum n-am fost vreodată în poziția asta. Hamacele, coctailurile și plajele sunt acolo, doar că nu mi se întâmplă să le aranjez în scenariul respectiv. Pot să rezum realitatea în vorbele lui Țuțurică, atunci când se referă la călătorit: „Grea meserie ne-am ales. Dar ce frumoasă e.”
Comentarii - Niciun comentariu