Anonima Sudamericana (ep. 8). Brazilia. Pe Amazon, fără o lețcaie.

Stăm, așadar, pe punte, întrebându-ne de ce nu s-au inventat semințe de bere pe care să le plantezi, să le uzi și care să-ți dea o recoltă de sticluțe mici mici de tot care să crească până să vrei să le culegi. E cald, boxele de la bord bubuie de muzică și atârnăm suspendați într-o lume bizară, care ne cere bani în loc să ne servească gratis, de drag că suntem așa simpatici.

Cea mai bună bere din lume.

 Când, până la urmă, rămânem aproape lefteri, Lebăda face o oprire de noapte (alimentare și schimb de mărfuri) în dreptul orășelului Santarem. Soarele plecase deja mai spre vest. În întunericul nopții, pornim să explorăm împrejurimile micului port, sperând să mai găsim o bancă deschisă. Un drum destul de lung și cu desăvârșire pustiu ne aduce, ocolind prin dreapta, spre centrul așezării. Până să găsim banca, ne trezim într-un ditamai cheful stradal.

Tarabe cu cărnuri la frigare, bere și probabil toată populația Santaremului se învălmășesc pe promenada paralelă fluviului, într-o înghesuială veselă, afumată și zgomotoasă. Din vorbă în vorbă, aflăm și unde e banca. Spre încântarea noastră, cică e deschisă 24 de ore. La două străzi mai încolo, găsim într-adevăr o gheretă onorabilă cu uși de sticlă, din spatele cărora ne contemplă ca niște matroane câteva bancomate burduhănoase.

Degeaba, însă. Ne dăm repede seama că matroanele nu acceptă carduri internaționale. Pe când îmi încerc a cincea oară cardul, din acea încăpățânare stupidă și plină de speranțe care te face să dai cu limba peste loc unde ai avut cândva o măsea, în spatele meu se petrece o scurtă, dar intensă negociere amoroasă: un al treilea ocupant al micii îngrădituri de sticlă – o tânără cu picioare lungi și fustă scurtă – îi face lui Țuțurică succinte propuneri de dragoste pe bani, constând preponderent în ocheade sugestive și împunsături cu arătătorul în coaste. „Dădea tare”, mă informează el mai târziu. Probabil ca să comunice eficient, până să o observ, prefigurata interacțiune fizică, mă gândesc. Pe unde mergem, toată lumea ne crede iubiți sau, mai rău, soți.

Blestemând șovinismul bancar, procedăm la un nou interogatoriu pe străzi. Rezultatele ne duc la o a doua bancă. Sunt câteva minute trecute după orele 22, dar ușa e ostentativ închisă în nasurile noastre jinduinde. Lângă afișul oficial, lucios, care anunța „deschis 24 din 24” stă unul mai mic, scris cu pixul pe hârtie obișnuită: „se închide la 22:00”.  Atâta seriozitate nu vezi în America de Sud decât când scopul ei e să-ți ia peste picior afurisitele de deprinderi.

Pe drumul de întoarcere nevictorioasă, ne scotocim prin buzunare cu speranța celui obișnuit să creadă în minuni. Găsim exact de-o bere locală, pe care o și comandăm la una din terasele înșirate de-a lungul țărmului. Și acum îmi aduc aminte de ea ca de cea mai gustoasă bere din toate timpurile. Cumva, faptul că nu ne afectează înfrângerea pe teren bancar ne face mai fericiți și, înviorați de cadoul celor 600 de mililitri nesperați, pornim înapoi spre vapor.

Santarem. Motociclism fără status, reciclare fără pretenții.

A doua zi reușesc să vând 50 de dolari la o casă (în fapt, tejghea) de schimb, fiindcă mâinele în care Doru punea banii pe cardul lui Țuțurică încă nu sosise. Pe lumină, orășelul – despre care abia când am ajuns în România am aflat că odinioară adăpostise un mare lazaret – se arată prietenos sub soarele alb, sub-ecuatorial. Pe strada ce însoțește fluviul, de-a lungul malului, se aliniază aleatoriu dughene de pescari, ateliere de reparat bărci, tejghele unde se vând mâncare și băuturi și grătare improvizate pe care sfârâie carne roșie, pui, pește și porumb. Mijloacele de transport ale localnicilor sunt bicicletele, scuterele și niște copii chinezești ale unor moticiclete enduro – care se pretează foarte bine terenului așezărilor de pe maluile Amazonului, prea puțin chinuit de asfalt sau ciment.

La un moment dat am impresia că asist la un miting de motocicliști, dar e de fapt doar adunătura de oameni veniți să facă târguieli la magazinul cu aspect de depozit. Cum negustorul servește și bere, mulți dintre mușterii se răcoresc, după cumpărături, la o vorbă pe băncuțele de lemn sau de-a dreptul pe iarbă, în fața prăvăliei. Un băiat și o fată demarează, călare pe un enduro, fluturând după ei un buchet de pești mari, legați cu sfoară trecută prin branhii. Văzând lipsa de ostentație, firescul cu care oamenii folosesc motocicletele pe aici – ca pe un instrument, nu ca pe un accesoriu de status – mai că mă pufnește râsul când îmi aduc aminte ce mândră și deosebită mă simțeam când mi-am achiziționat motocross-ul Suzuki.

În vara perpetuă – e încă sezonul uscat – se apropie vremea sărbătorilor de iarnă și deasupra intersecțiilor spânzură, cu o curioasă grație, fâșii transparnte pe care la început le iau drept o stranie ninsoare suspendată. Sunt, de fapt, foste pungi de plastic transformate creativ – și ecologic – în ornamente de Crăciun. Mai văzusem, prin cartierele din Belém, ghirlande colorate obținute din același material. Fără nicio emfază „green”, obiectele vechi sunt transformate în altele, complet noi, cu utilitate și estetică de sine stătătoare. La o terasă rudimentară cu scaune galbene, bem o bere servită în țapi făcuți din cutii de aluminiu de toate mărcile, cărora li s-a lipit o toartă. Alături e o casă vopsită în verde albăstrui, unde o fetiță de vreo șase ani se îmbăiază toată într-un ciubăr mare, cu apa până la gât. Schimbăm priviri secrete, galbene și verzi, și mititica îmi zâmbește pe ascuns. Peste drum, neprotejați de umbrarul din lemn al „terasei” noastre, câțiva oameni privesc fluviul sprijiniți de parapetul promenadei, fără să se sinchisească de soarele fierbinte.

Astfel – printre râsete, înjurături, miracole, sori dubli, ploi aurii, curcubee gemene și refugieri la cârciumi de pe mal în orășele fără nume – ne continuăm plutirea în amonte, până la Manaus.

Din episodul următor: La Manaus întâlnim doi călători – o doamnă și un vagabond – și facem o degustare de umor englezesc, care sub nicio formă nu se servește alături de suc. Nu asistăm la un concert de rock creștinesc, dar participăm la Întâlnirea Apelor (Encontro das Aguas) care are loc în zona Manaus de când s-a inventat Amazonul.

Foto și text de Liana Oprea. Aventuri de Liana Oprea și Răzvan Antonescu alias “Țuțurică” alias “Spidu”. Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan Antonescu.