At night, while the farmer’s asleep, the civets sneak up on the plantations, feed on the ripest coffee berries and then run back to the forest.

Ca multe alte obiceiuri vestice – cum ar fi libertatea, bunăstarea, democraţia – backpacking-ul a pătruns la noi într-o manieră superficială şi mimetică, fără atât de necesara perioadă de adaptare la stilul de călătorii al românului post-revoluţionar. Noua generaţie de […]

Nu mai e nimic, René. Nici căsuţele din copaci, nici hamacul acela în care te legănai, nici musulmanca aceea drăguţă care-ţi gătea rendang, nici soţul ei care-ţi aducea pe ascuns rachiu de palmier şi friptură de purcel.

Un singur lucru nu s-a zis până acum despre Andreea Raicu, pentru că nu s-a ştiut. Revista Unica, incisivă ca întotdeauna, ridică vălul de pe cel mai bine păstrat secret din viaţa vedetei:

Printre cele mai apetisante tururi pe două pedale se numără: o explorare de trei săptămâni a Tibetului şi Nepalului, o traversare de 15 zile a Munţilor Atlas sau tura de 1000 de kilometri prin Patagonia.

Au trecut 500 de zile de când am plecat şi n-am murit. De fapt, în afară de furnica aia zburătoare, era să nu mă omoare nimic.

Hărţile lumii sunt de două feluri: cele care arată Laccadivele şi cele care nu. Poate e o chestiune de scară, de detaliu sau de politică. Micuţele insule din Oceanul Indian ba există, ba nu. În schimb, Maldivele apar pe toate hărţile, deşi sunt la fel de mărunţele.

Oraşul e nelocuit pe timp de zi. Toată lumea dispare undeva, pesemne în vreo metropolă subterană cu clădiri de birouri, străzi aglomerate, claxoane şi poluare, restaurante fast food şi mall-uri. Cu o oră înainte de apus, oamenii încep să revină de pe lumea cealaltă şi străzile se animă, încet-încet, într-un crescendo de Ciuleandră.

Am văzut multe frumuseţi surprinzătoare în Thailanda, dar una m-a luat complet pe nepregătite: Andreea Raicu. Aflaţi în Thailanda pentru o sesiune foto, Andreea şi echipa Unica au oprit pentru două zile în Chiang Mai, oraşul unde se întâmplă să locuiesc în această perioadă a vieţii.

O aventură pe o insulă pustie care n-a mai fost să fie.

Presupunând că te-ai întâmplat la kilometrul 600 al autostrăzii care grăbeşte viaţa de la Bangkok la Chiang Mai, nimic nu te încurajează să urmezi săgeata către centrul urbei. Câteva service-uri, prăvălii şi restaurante de popas sugerează un oraş de intersecţie ca atâtea altele în Thailanda şi în lume. Şi chiar dacă ai intra căutând adăpost pentru o noapte, cele două sau trei hoteluri chinezeşti în nuanţe tonice de igrasie te vor opri la timp, înainte să ajungi în inima Lampang-ului.

Vremea a fost senzaţională. Am avut doar 30 de minute de ploaie în două săptămâni. Cer senin în permanenţă, vânt deloc, un Ocean Indian liniştit ca un lac de munte.

Din panta templului, valea fierbinte a Mekongului curgea până la linia aceea unde realul şi imaginarul, geografia fizică şi panteismul se întâlnesc la un ceai şi-o felie de consens. În contururile diluate de căldură, încercam să desluşesc unde se termină Thailanda, unde ar începe Myanmarul şi dacă cumva, dincolo de câmpurile acelea, desluşesc zâmbetul Laosului. Demers imposibil. Pământul îmi apărea continuu şi coerent, nedispus să gireze obsesia oamenilor de a-l împărţi în bucăţele imaginare mai uşor de stăpânit.

Relaţia dintre elefant şi mahout se construieşte în timp şi pentru timp. Animalul se ataşează de om ca de un frate mai mare (chiar dacă vârsta ar recomanda o perspectivă inversă) şi suferă îngrozitor atunci când mahout-ul pleacă de lângă el, fie pentru că a renunţat la slujbă, fie pentru că a păţit vreun necaz. Acesta este motivul pentru care fiecărui elefant îi sunt alocaţi doi oameni, care lucrează în schimburi de câte 12 ore.

Cele mai bune companii aeriene din lume: 1. Qatar Airways. 2. Singapore Airlines. 3. Asiana Airlines (Coreea de Sud). Cele mai bune companii aeriene europene: 1. Turkish Airlines. 2 SWISS International. 3. Lufthansa. Cele mai bune companii din estul Europei: 1. Aeroflot. 2. Air Astana (Kazahstan). 3. Malev.

M-am convins: Thailanda e o ţară periculoasă. Deşi poţi merge pe stradă noaptea fără să-ţi dea cineva cu un bambus în cap, deşi poţi să-ţi laşi casa descuiată fără teamă de hoţi, Thailanda e periculoasă. Şi pericolul cel mai mare nu e acela de a-ţi pierde bunurile, ci de a le înmulţi, dându-ţi peste cap toată ordinea vieţii.

Pentru 18 EUR pe noapte, poţi închiria de la Pierre o cameră în Windsurfer’s House-ul său din Hawaii, iar pentru 16 EUR poţi înnopta la vecina lui, Larue. Senzuala Uloma are o cameră liberă în Amsterdam (29 EUR şi mult succes), Nadia închiriază un apartament delicios chiar lângă Tour Effiel (75 EUR), iar David lasă din mână cheile superbei căsuţe din Gili Trawangan pentru 88 de EUR pe noapte. Dacă nu te deranjează să-ţi împarţi spaţiul cu un cuplu de prieteni, poţi lua în considerare Casa Caldera sau Casa Oia, două vilei luxoase din insula grecească Santorini.

Air France a aruncat pe piaţă acum o oră o promoţie FLASH cu viaţă scurtă. Iată câteva destinaţii şi tarife, aşa cum sunt anunţate în ofertă şi aşa cum mi-au rezultat mie la o primă căutare pe site-ul Air France.

Câteva bloguri româneşti de călătorii pe care merită să le vizitezi.

Există “călători virtuali” care ar fi îndreptăţiţi să primească gratuit bilete de avion şi cazare. Oameni care, deşi nu-şi permit momentan să vadă lumea, citesc şi simt despre ea, au o intuiţie documentată a locurilor pe care le văd doar în fotografii. Dacă le-ai da drumul pe o străduţă din India, Argentina sau Maroc, aceşti oameni ar găsi în zece minute o experienţă esenţială. Aceşti călători virtuali care visează ce ştiu şi ştiu ce visează sunt mult mai merituoşi decât noi, cei care măsurăm erudiţia în kilometri.

Parcul Naţional Ob Luang arată ca şi cum Natura ar fi trebuit să-şi părăsească grabnic vila spaţioasă şi să se înghesuie, împreună cu toate avuţiile sale, într-o garsonieră. Muntele – aşezat între şifonier şi fereastră. Cele două peşteri – una pe balcon şi una pe hol. Trei cascade – două în baie şi una pe televizor. Izvorul termal – între şifonier şi uşă. Aşezarea omenească veche de 3 milenii şi picturile murale de două ori mai bătrâne – una după aragaz, cealaltă sub pat. Atârnate de lustră – cele două sute de specii de păsări ale căror aripi abia au loc să se deschidă în toată învălmăşeala asta. Şi canionul? Unde punem canionul, doamna Natură? Lăsaţi-l în mijlocul camerei, îi găsesc eu un loc.

“Ah, ce-l invidiez pe Brăduţ, băiatu’ ăla care a plecat în Thailanda, stă într-un hamac pe plajă şi scrie pe blog când are el chef.”

Sumatra e o experienţă după care, întors în România, exclami: ce de lucruri de care n-am nevoie sunt în viaţa mea! Sigur, Sumatra înseamnă nisip alb şi palmieri, orangutani păroşi şi ţestoase ouătoare de mingi de ping pong, junglă şi peşti, dar mai ales zâmbet şi lumină în ochi, acorduri de chitară şi voci care ar câştiga oricând “Românii au talent”.

Pentru că n-am văzut prea multe filme de groază, nu am cu ce să compar drumul până aici. Cele o mie de curbe dintre Chiang Mai şi Mae Hong Son sunt o glumă. În doar 20 de mile, am urcat de la 400 la 1800 de metri, pe pante interminabile de 25-30 de grade. motorul icnea şi pocnea, de câteva ori am crezut că o să cad pe spate, am uzat de toate trucurile posibile ca s-o conving pe Unirea să treacă şi de hopul ăsta.

Am prezentat paşaportul. Am semnat patru formulare. Am făcut un depozit de 500 THB plus chiria şi am plătit taxa de card (300 THB). Consultantul – care vorbea o engleză foarte bună – a scos un card din sertar, l-a introdus într-un aparat şi m-a rugat să tastez ce cod PIN vreau eu. A trebuit să fac asta de două ori. Un supliciu.

Pentru fiecare dintre cele trei categorii de pasageri vor exista porţi de scanare şi proceduri de control diferite. Un jurnalist de călătorii sau o bunicuţă de 80 de ani vor trece prin control mai repede decât turistul indian care la ultimul zbor şi-a aprins un trabuc în toaleta avionului.

Wat Rong Khun este singurul templu alb din Thailanda. În vreme ce ctitorii tuturor celorlalte aşezăminte de cult au găsit de cuviinţă să toarne în aur povestea gloriei lui Buddha, domnul Chalermchai Kositpipat a privit proiectul din altă perspectivă: cea a curăţeniei interioare. Templul este alb pentru că sufletul lui Buddha este imaculat.

Încă de la intrarea în provincie aveam să aflu cine e şeful. Seninul monoton din Chiang Mai-ul vecin s-a spart în mii de bucăţele, norii au început să deseneze modele îndrăzneţe, purtaţi de vântul nebun de peste munţi. Concertul de culori şi desene s-a încheiat apoteotic sub forma unei ploi torenţiale, care m-a însoţit pe ultima sută de kilometri.

1. You know the other song of Job2Do. 19. You can easily remember names like “Nakhon Si Thammarat”, “Prachuap Khiri Khan” or “Ubon Rachathani” but frequently forget the word for five (I think it’s haa). 26. You use a calculator to add seven to twelve.

Ce ţară! Ce oameni! Sunt şocat să descopăr un nivel extraordinar de ospitalitate şi bun gust în cele mai ascunse coţuri ale Thailandei. Îţi dau mai jos trei exemple, toate culese doar în ultima săptămână. Atenţie: nu vorbim despre Mandarin Oriental sau Banyan Tree sau alte lanţuri hoteliere de 5 mii de stele! Vorbim despre nişte oameni simpli, care s-au apucat de turism ca să câştige un ban în plus.