Viaţa de rege promisă şi livrată la Mandarin Oriental Dhara Dhevi a atras multe majestăţi şi alteţe. Familia Regală a Thailandei, Prinţul Charles şi Prinţesa Diana şi regii neîncoronaţi ai filmelor de acţiune – Jean Claude Van Damme şi Sylvester Stallone – au semnat în cartea de oaspeţi a resortului.

Abia ajuns într-un dubios orăşel de graniţă, eşti abordat de un bărbat necunoscut care îţi propune să mergi cu el în nişte sate din munţi. Ce faci? Te duci?

Nămolul de la Phu Klon, indiscutabil cel mai bun din Thailanda, este puternic mineralizat de apele termale cu care se amestecă pe drumul către suprafaţă. Combinaţia chimică de nămol şi ape minerale este desfăşurată explicit pe teritoriul complexului: în stânga, cum intri, o piscină cu apă curată, fierbinte şi plină de săruri. În dreapta, băltoaca noroioasă şi bolborositoare în care intri bolnav, fierbi la 70 de grade şi ieşi sănătos.

Dacă m-aş fi născut în Huay Pu Keng ca băiat, mai întâi aş avea un iepure al meu, apoi aş prinde un elefant, l-aş îmblânzi şi l-aş vinde. Mi-aş petrece zilele pescuind pe râu, scăldându-mă, împletind sau reparând năvoade, tăind pădurea ca să fac loc de culturi şi rost de lemne pentru foc.

Undeva între 7 şi 14 ani, orice fecior de thailandez buddhist trebuie să petreacă o perioadă la templu. Este doar prima sa experienţă monahală, ce marchează trecerea de la copilărie la adolescenţă. După majorat, dacă nu trebuie să stea acasă şi să-şi ajute părinţii la treburi, va îmbrăca din nou roba portocalie pentru cel puţin trei luni. Ambele evenimente se lasă cu bucurie şi fast pentru părinţi. E o onoare să îţi călugăreşti copilul.

Mai ţii tu minte aparatul pe care n-am reuşit să-l distrug? Până la urmă, am reuşit. După o şedinţă de snorkeling în Pulau Banyak, micuţul TX5, waterproof până la 3 metri, a început să moară încet. După două zile în care mi-a dat tot felul de mesaje dubioase, n-a mai pornit deloc. La mine pe insulă nu ştia nimeni să-l repare. Patronul unui magazin de electronice l-a consultat cu un aer îngrijorat şi a emis:

Cascada are doar 10 metri înălţime, dar astfel de frumuseţi nu se măsoară cu ruleta, ci cu prezenţa. Cum cobori dinspre şosea, bambuşi tineri ţâşnesc din solul roşcat ca nişte ciufuri de puştan obraznic. Pădurea densă şi proaspătă se apleacă deasupra şuvoiului ca şi cum ar vrea să facă o baie. În stânga se formează un bazin natural în care cascada aruncă apă limpede şi răcoroasă. O piscină perfectă.

Sute de crapi albaştri înoată leneş în râuleţul care ţâşneşte de sub munte. Îi poţi privi, îi poţi hrăni, dar nu te gândi să-i pescuieşti: Buddha însuşi le oferă protecţie.

Deşi pe dinafară par mititele rău, căsuţele ascund două paturi queen size, aer condiţionat, ventilator (să fie), duş cu apă caldă şi un televizor, pentru cine e atât de nebun încât să nu-şi petreacă toată ziua drogându-se cu frumuseţea locurilor.

Nu mai departe de acum 20 de ani, dealurile din jurul Ban Rak Thai erau cultivate cu mac. Heroina şi Yaa Baa se plimbau dincolo şi dincoace de graniţă ca la mama lor acasă. Localnicii zăceau ore întregi în transă, ghemuiţi lângă lulele uriaşe, iar când se trezeau puneau mâna pe mitraliere şi se împuşcau cu clanurile de traficanţi din Burma.

Oamenii mari merg la temple şi spală, simbolic, statuile lui Buddha şi mâinile călugărilor, de la care primesc binecuvântarea. Tineretul se înarmează cu butoaie, găleţi, furtune şi puşti cu apă şi stropeşte tot ce mişcă. Doar monahii şi bătrânii scapă neudaţi. Poliţia şi armata, nu.

Cartierul Gâturilor Lungi e aşezat în spatele satului thailandez, pe celălalt mal al pârâului. Apărătorii drepturilor omului l-ar cataloga drept human zoo sau touristic getto. Personal, aş adopta o atitudine ceva mai nuanţată.

Dacă şansele mele de a străbate cei 270 de kilometri prin munţi au stârnit dispute, sfătuitorii mei au îmbrăţişat consensul într-o privinţă: de la Chiang Mai la Mae Hong Son sunt nu mai puţin de 1000 de curbe.

Thailandezii sunt curaţi ca pisicile de rasă. Prin comparaţie cu ei, albii imaculaţi sunt nişte îngălaţi şi nişte mizeri.

Vagonul de clasa a doua miroase a deodorant, controlorii la fel. Paturile sunt curate, cu aşternuturi scoase din ţiplă. Avem aer condiţionat şi duş cu apă caldă, avem steward care ne face paturile şi ospătar care ne aduce supe de creveţi, curry chicken şi fructe exotice.

Proiectul “Thailander, Turul Thailandei pe o motoretă cu ataş” – premieră mondială – este susţinut de biroul pentru Balcani al Autorităţii pentru Turism a Thailandei. Faza I a acestuia s-a derulat în perioada martie-aprilie 2010 şi a cuprins 7 provincii din sudul Ţării Zâmbetelor, acoperind o distanţă totală de 3700 de kilometri.

– Tsunami-ul a smuls vaporul din port şi l-a adus până aici, în mijlocul oraşului.
– 2600 de tone cărate 5 kilometri de un val?
– Exact, domnule. Într-o clipită.

Un metru din nisipul plajei a fost luat de ape şi mutat pe fundul mării. Valurile şi-au schimbat forma şi dinamica. Laguna arată ca un lac liniştit. Păsărelele cântă, fluturii zboară, turiştii se scaldă. Avioanele şi feriboturile şi-au reluat cursele. Zici că nu s-a întâmplat nimic.

Pilotul ne-a făcut un safety briefing peste umăr, întrerupându-se din când în când pentru a discuta cu turnul de control. Auzeam totul în căşti. Dacă aş fi apăsat butonul de pe manşă, le-aş fi putut zice două vorbe despre siguranţa zborului în Tanzania. Over and out.

Azi-noapte au fost 30 de pene de curent. Acum 4 ore, ca să nu mai existe discuţii, reţeaua electrică a picat de tot. Mai am baterie pentru postul ăsta şi net mobil care merge cu 1K pe secundă.

Pârâiaşul care curge pe lângă casă în ritmuri de feng-shui s-a transformat peste noapte într-un torent furios. Albia lui îngustă colectează apele de pe dealul din spate. La cât plouă, în curând o să dea pe dinafară.

Avionul îmbrăţişează pista aeroportului din Vava’u ca pe o iubită uitată într-un port. Sute de săteni s-au strâns să-l privească. Pentru ei, e o minune a tehnicii. Şi pentru mine e la fel, dar dintr-un cu totul alt motiv: Ultimul Convair a fost fabricat în 1954. Suntem în Anul de Graţie 2008.

Nimeni nu înţelege ce se întâmplă. Martie şi aprilie sunt cele mai secetoase luni din an, cu temperaturi urcând spre 38 de grade şi precipitaţii coborând spre zero. Anul trecut ni se topeau creierii din cap. Nu bătea niciun pic de vânt, puţurile secaseră, stăteam cu capul în găleata cu gheaţă.

Căpitanul sorbi ultima gură de whisky şi se întoarse în cockpit. Copilotul strânse ziarul împrăştiat pe tot bordul şi decuplă pilotul automat. Urmă un viraj strâns către dreapta, combinat cu o pierdere rapidă de altitudine.

10 minute mai târziu şi 4500 de metri mai jos, avionul survola, zburând în cerc, un atol superb, pierdut în mijlocul Oceanului Indian. O voce se auzi din cockpit:

– Vezi, Mr. Brad, aşa se face treaba aici. Cu cap, cu muncă multă, cu seriozitate şi cu cinste. Fermierii ne ascultă şi cultivă cafeaua la standardele pe care impunem. Fără compromisuri. La rândul nostru, le contractăm oamenilor întreaga recoltă, le plătim preţul pe care l-am agreat de la început şi îi ajutăm cu expertiză şi logistică. De aceea, unele dintre cele mai bune soiuri de cafea din lume poartă numele acestei regiuni.

În noaptea de 6 aprilie 2010, pe Terra au avut loc două evenimente notabile. Primul: Barcelona a învins Arsenal cu 4-1, toate cele 4 goluri ale catalanilor fiind marcate de Lionel Messi. Despre al doilea am aflat abia la micul dejun.

Ce s-a confirmat si ce nu s-a confirmat din predictiile Tedoo in ultimii doi ani.

Săptămâna viitoare, cum se mai liniştesc furtunile groaznice de pe aici, urcăm pe vapor şi o luăm spre nord. Doar eu şi Unirea. Elena rămâne în Koh Phangan, să aibă grijă de site, de motan şi de voi.

Nu sunt mort după Steve Jobs – încă îmi plac femeile – şi m-am întrebat dacă super-urbanul obiect mi-ar putea fi de folos în meseria de jurnalist de travel. Mi-a fost şi nu mi-a fost, după cum urmează.

6 români – Alina, Cristina, Diana, Mădălina, Costi şi Brăduţ – au făcut o tură de peste 1000 de kilometri în a şasea cea mai mare insulă a lumii: Sumatra, Indonezia.