Belgradul mi-a dovedit încă o dată că prejudecățile cu care suntem infestați permanent nu fac decât să ne priveze de experiențe care ne-ar putea îmbogați viața. Belgradul este un oraș superb, care și-a lins bine rănile războiului și privește încrezător spre viitor. Am văzut doar două clădiri care mai purtau urmele bombardamentelor de acum 9 ani. Multe clădiri afectate de război au fost reparate între timp.

Pentru mulți, Serbia este mai degrabă un produs media decât o țară în carne și oase. Referințele pe care le-am găsit pe net au fost de natură să mă sperie. Foarte puține site-uri în engleză. Foarte puține hoteluri și acelea foarte scumpe. Imagini cu bombardamente, sate incendiate, clădiri dărâmate. Ideea – vehiculată obsedant – ca în Serbia drumurile sunt proaste și nesemnalizate. Peste toate astea, incidența evenimentelor recente, cu ambasade occidentale luate cu asalt de niste sârbi înfierbântați și însetați de răzbunare.

Ce vreau să spun, de fapt, e că distanțele nu se calculează în kilometri, ci în timp. Pentru că și vacanțele se calculează tot în timp (nu primim 10.000 de kilometri de concediu). Prin această prismă, deși România pare cea mai apropiată destinație, de multe ori nu este.

Site-ul easyJet e prietenos și ușor de folosit. Înafara datelor de dus/întors pe care le-ați introdus, motorul de căutare vă oferă automat alternative înainte și după respectivele date, pentru a vă putea alege eventual o altă zi când prețurile sunt mai mici.

După 10 zile petrecute prin munți și deșerturi, constituția mea de proaspăt european începuse să-și ceară dreptul la puțină civilizație. Trebuia s-o iau din loc. În acest scop, mai aveam 3 zile până la avion și o hartă Michelin a Marocului.

La 30 de kilometri de Zagora, un neamț bogat și excentric s-a hotărât să se retragă pentru restul vieții lui. Pasionat de astronomie, și-a construit un mic observator. Apoi a făcut și un hotel lângă el, pentru cei care vor să se bucure de cerul limpede al Saharei.

La câțiva kilometri sud de Merzouga se află un sătuc întemeiat acum 40-50 de ani de malinezii veniți pe ruta vechilor caravane. Locuitorii satului au trăsături tipice Africii central-vestice și își păstrează vechile tradiții cum pot și ei.

Drumul de la Marrakech până aici a fost o experiență fenomenală. Kazbah Road, șoseaua care traversează Munții Atlas e un fel de Transfăgărășan de-al nostru, cu cel mai înalt punct pe la 2.200 de metri. E greu să conduci nu din cauza asfaltului sau a traficului (foarte decente amândouă), ci pentru că peisajele ireale îți fură atenția permanent.

Pentru vânzătorii marocani, negocierea prețului nu e o povară, ci o plăcere. Nu evitați negocierile, pentru că ele fac parte dintr-un ritual social străvechi. E ca o conversație. Purtați-o cu plăcere. Şi nu uitați că un târg bun începe după ce-ați reușit să scădeți prețul inițial la 30-40%.

Am decolat cu 40 de minute întârziere. Am ajuns la Madrid tot cu 40 de minute întârziere, după cel mai drept zbor pe care l-am făcut în viața mea. Avionul a decolat de pe Otopeni pe pista 24 și nu a virat nici stânga, nici dreapta timp de 3 ore. La Madrid, a mers drept înainte și s-a pus pe pistă fără niciun viraj.

Studiile arată că frica de zbor este direct proporțională cu nevoia de a avea controlul asupra a ceea ce ți se întâmplă. A lăsa un străin să te ridice în aer 10 kilometri și să te poarte cu 800 de metri pe secundă într-un tub de aluminiu nu e cea mai rezonabilă alegere pe care o poate face un om.

Prețul crește pe măsură ce se apropie data zborului. Companiile low-cost își împart locurile disponibile pe niveluri diferite de preț. O parte din ele sunt sacrificate pentru scopuri pur promoționale (să afle lumea!). De aceea veți găsi bilete la 0 sau 1 Euro plus taxe. Ele există, sunt pe bune în sistem, dar trebuie să le cumpărați repede pentru că sunt într-un număr limitat. După ce aceste bilete se epuizează, intră următoarele paliere: 19, 29, 59, 99, 129 de Euro și așa mai departe. Cu câteva zile înainte de decolare, e posibil chiar să plătiți mai mult la un low-cost decât la un full fare airline.

Locul era împânzit de Monitor Lizzards de 1 metru și jumătate și de maimuțe Long Tail Macaq. Una dintre ele a sărit pe o masă și a furat o cutie de Coca-Cola Light, spre amuzamentul ghizilor locali și groaza turistei care băuse până atunci din cutia cu 2 calorii. Eu m-am amuzat, deci se cheamă că sunt ghid local.

Insula a fost timp de mulți ani folosită ca plantație de palmieri și loc de refugiu pentru pescari. În momentul în care am ajuns noi pe ea, populația locului era compusă din cei 6 membri ai staff-ului, o familie de pescari și familia dive-masterului care opera micul dive-shop de pe mal. Masterul era neamț, se însurase cu o localnică și aveau un băiețel scump foc, pe nume Andrey.

Joe s-a dus acasă ca să se pregătească de oaspeți. Casa lui urma să fie deschisă toată ziua. Ăsta e un obicei la musulmani: își declară casa “deschisă” și oricine poate intra în ea în ziua aceea, să stea de vorbă și să se ospăteze. Nu ca la noi de Crăciun, când ne închidem în casă cu toată familia; aici oricine poate intra, iar prietenii sunt invitați de onoare.

Noroc, noroc și din nou noroc…am mers 200 de metri pe limba de nisip să fotografiem apusul și în timp ce 40 dintre cei 46 de turiști stăteau pe terasa restaurantului așteptând “activitatea”, pe noi ne-au surprins 12 pui de țestoasă care eclozaseră în libertate.

Când am ajuns în Sandakan, orașul fierbea de nerăbdare, așteptând sfârșitul Ramadanului. Mai erau 36 de ore de post, iar piețele erau pline de vănzători și gospodine care-și făceau provizii pentru masa festivă.

Am avut 15 minute să facem duș și să ne bem cafelele la restaurantul de pe malul râului. Ne-am dezmeticit și ne-am urcat în bărci pentru al doilea river cruise. De data asta, am mers în susul râului, sperând să întâlnim ceva elefanți pitici sau rinoceri. N-am găsit nici una, nici alta: rinocerul pentru că este pe cale de dispariție, Pygmy Elephant pentru că abia în noiembrie ajung cu turmele la râu. În schimb, am văzut un pui de crocodil, nu mai lung decât o pisică, dar foarte fioros altfel: a stat numai cu boticul căscat spre noi, ca și cum spunea: “My mom is bigger!”

Începând de la mic la mare, în ordinea distanțelor, iată 10 idei de locuri pe care le-ați putea lua în calcul pentru vacanța/vacanțele acestui an. Cea mai apropiată destinație e la 4 ore de condus. Cea mai îndepărtată – fix pe cealaltă parte a Pământului. Alegeți-vă.

Primul loc pe care îl aveam de vizitat era Hanging Coffin la Batu Putih, la 2 ore de mers cu mașina. Locul respectiv: o stâncă în care e scobită o peșteră. Aici erau aduse acum mii de ani niște coșciuge dintr-un lemn la fel de tare ca fierul. În ele erau cadavrele celor mai de seamă oameni din comunitățile din jur: războinici, conducători, fruntași ai comunității și oameni care s-au sacrificat pentru binele celorlalți.

OrangUtanii sunt victimele despăduririlor sălbatice care afectează insula de mai bine de 200 de ani. Dacă, până de curând, comerțul cu lemn era principalul motiv al defrișărilor, de ceva timp localnicii rad mii de hectare de jungle ca să planteze palmieri. Uleiul lor este apoi vândut către industria alimentară și industria cosmeticelor precum și pentru fabricarea de biocombustibili.

Singapore. Trezirea la ora 7.30. Ultimele verificări la bagaje și fuga la recepție pentru check-out. O cafea rapidă și o rugăminte la concierge: aveam nevoie de un taxi care să ne duca din Singapore în Johor Bahru, cel mai apropiat oraș malaezian, de unde urma să luăm avionul spre Sandakan, Borneo.

La 7.30 am deschis ochii. Poate i-aș fi închis la loc, ca în București, dar pe geam nu se vedea teiul cartierului, ci poza de azi-noapte în lumina de dimineață. Ţuști la aparatul foto, câteva cadre de pe balcon, apoi fuga la liftul exterior, să mai trag niște cadre și de la înălțime. N-au ieșit cine știe ce, pentru că geamul liftului era aburit, prin urmare, nu le-am pus aici.

Trezirea la 6.00 dimineața. Taxiul s-a strecurat greoi printre partenerii de trafic și am făcut o oră și un sfert până la Otopeni. Aeroportul era destul de pustiu la ora aia, așa că în 10 minute am făcut check-in și am trecut prin formalitățile vamale. Am făcut poze tuturor avioanelor de pe pistă, până când mi-a zis un domn ca “nu e voie”.

Acest loc mirific se numește Arbanassi Palace Hotel și este fosta reședință a lui Todor Jivkov, Ceaușescul bulgarilor. După Revoluție (a noastră, că ei n-au avut), palatul a fost luat în primire de un grup hotelier și pus la dispoziția publicului larg. Nu foarte larg, având în vedere că e cam scump după standardele bulgărești. După standardele noastre, totuși, e o surpriză extrem de plăcută. E cotat la 5 stele.

Am stabilit deja că Arbanassi se află la 180 de kilometri de București. 2,5 – 3 ore cu mașina, cronometrând aici și drumul din centrul Capitalei până la ieșirea spre Giurgiu, la o oră cu trafic intens. De la Giurgiu faceți o oră și jumătate cel mult. Odată ajunși, vă veți pune următoarele întrebari: unde dorm, unde mănânc și ce fac aici? Hai să raspundem la toate aceste întrebări pe rând.

Turismul este o industrie și încă una a naibii de profitabilă. Iar anii care vin arată foarte bine pentru businessul de travel, pe masură ce tot mai multe națiuni trăiesc mai bine și n-au pe ce-și cheltui banii.

Weekend-ul nostru n-a fost atât de liniștit ca al tău, pentru că noi ne-am dus cu treabă. Am străbătut 1.200 de kilometri de vineri noaptea până duminică seara și-am descoperit câteva locuri. Azi îți vom povesti despre unul dintre ele. Se numește Nessebar.