 – Prin junglă, spre centrul Pământului)
La 5.30, Joe ne-a ciocănit în ușă să ne trezească, era încă întuneric afară, dar nu pentru mult timp. La Ecuator, soarele răsare și apune mult mai rapid decât la latitudini mari. Daca nu ne-ar fi trezit Joe, ar fi făcut-o sigur ceata de macaci care se găsise să se bată pe acoperișul casuței noastre. Am crezut că or să dărâme casa, așa larmă făceau. A fost o păruială pe cinste.
Am avut 15 minute să facem duș și să ne bem cafelele la restaurantul de pe malul râului. Ne-am dezmeticit și ne-am urcat în bărci pentru al doilea river cruise. De data asta, am mers în susul râului, sperând să întâlnim ceva elefanți pitici sau rinoceri. N-am găsit nici una, nici alta: rinocerul pentru că este pe cale de dispariție, Pygmy Elephant pentru că abia în noiembrie ajung cu turmele la râu. În schimb, am văzut un pui de crocodil, nu mai lung decât o pisică, dar foarte fioros altfel: a stat numai cu boticul căscat spre noi, ca și cum spunea: “My mom is bigger!”
Un macac a venit foarte aproape de noi pe o ramură, parând curios sau poate îi plăcea să fie pozat. Am profitat de slăbiciunea lui. Toate maimuțele din copaci se uitau cu atenție spre noi. Fiecare, probabil cu un alt scop, dar foarte atente. Macacii se uitau ca să vadă ce pot fura (ei fiind, de altfel, celebri în regiune, pentru că intră în bucătării și fură mâncare; în fiecare dimineață poți să auzi și să vezi femeile cum gonesc cu mătura maimuțele din cămări și de pe masă). Maimuța Proboscis se uita probabil cu superioritatea celui care are nasul mai mare.
La 8 ne-am întors la lodge, am făcut duș și am luat micul dejun, apoi am avut o oră de repaos, timp în care am descărcat repede pozele din timpul croazierei. Maimuțele ieșiseră mult mai bine decât ieri.
Planul era să plecăm într-o drumeție prin junglă, până la Ox Bow Lake. Lacul făcea parte cândva din sistemul de ape curgătoare al râului dar acumularea de aluviuni l-a izolat și l-a transformat într-o apă stătătoare, dependentă de ploi. Pentru că plouase torențial cu o zi înainte, jungla era plină de noroi și lipitori. Am închiriat de la lodge două perechi de cizme de cauciuc și două perechi de jambiere anti-lipitori, care se leagă peste pantaloni.
Am pornit prin jungla la 10.30 fix. Deși era încă dimineață, în pădure era o căldură înăbușitoare, dublată și de umiditatea de peste 90%, practic simțeam că respirăm apă.
De data asta, grupul nostru de 4 persoane (noi doi și cele două australience) a beneficiat de 2 ghizi, lui Joe alăturându-i-se un coleg de la lodge care știa toate potecile prin junglă. Am remarcat, de altfel, cât de ușor e să te rătăcești prin pădurea tropicală. Pretutindeni pare că este o potecă și te poți amăgi ușor.
Am mers o ora și jumătate printre copaci și liane, am întâlnit multe insecte pe care le văzuserăm doar în atlasul zoologic. Printre ele și un număr mare de miriapode. Joe ne-a spus că pădurea e plină de șerpi, inclusiv pitoni. Spre norocul sau neșansa noastră, n-am întâlnit nici o reptilă, cu excepția a două șopârle inofensive. Sau, dacă ar fi să mă gândesc la Mowgli, poate că senzația aia de amețeală plăcută pe care o aveam nu se datora bucuriei de a ne afla acolo, ci poate că privisem fără să știm în ochii hipnotizatori ai unui boa “sâsâit”.
Am ajuns la lac lac de transpirație. Era frumos, cu un chioșc și un ponton unde drumeții se puteau odihni fără teamă de ploaie sau dogoare. Ghizilor noștri li s-a părut că văd un crocodil plutind aproape de malul opus. Asta ar fi fost o premieră, pentru că la Ox Bow Lake n-au fost văzuți niciodată crocodili. Vizitatorii obișnuiesc să se scalde în lac, deci era important să știm dacă e sau nu vreun pericol. Joe a luat o barcă spartă și a vâslit până în mijlocul lacului, cu ajutorul unei scânduri. Când a ajuns la distanță egală de cele două maluri, barca luase deja foarte multă apă. Așa că a concluzionat “it’s a crocodile” și s-a întors. Am urcat apoi câțiva metri mai sus pe mal și ne-am lămurit: nu era un crocodil, ci un buștean plutind pe apă. Lacul a rămas safe pentru înotători.
Lipitorile au fost un mic coșmar pentru toată lumea. Stăteau pe frunzișul care se ridica până la înălțimea șoldurilor și, de acolo, săreau pe haine și porneau în căutarea unei porțiuni de piele subțire, unde să-și poată înfige ventuzele. Joe și colegul lui au încasat cele mai multe, pentru că mergeau în față, pe locul doi s-a plasat mama lui Susan, care tot descoperea lipitori pe mâini, pe picioare și pe corp. Noi am scăpat destul de ieftin, cu numai 3 lipitori colecționate. Când ne-am întors la lodge, am mai găsit câteva care se târau pe haine și două care se aciuaseră în geanta aparatului foto.
La întoarcere am dat peste un copac uriaș, bătrân de peste 150 de ani. Privindu-l, ne-am gândit câți ca el au fost puși la pământ de demența defrișării; probabil sute de mii.
În timpul prânzului, am repus în discuție tema defrișării, vrând să știm dacă toată insula a suferit tăierile masive de copaci. Joe ne-a confirmat cu tristețe bănuielile: întregul Borneo (inclusiv partea mult mai mare care ține de Indonezia) fusese tocat mărunt și transformat în plantații de palmieri, în special după cel de-al doilea război mondial când unii s-au îmbogățit de pe urma comerțului cu lemn, iar pădurile au căzut într-un ritm fără precedent. Mulți ani mai târziu, exploatările de lemn au fost forțate prin lege să se reprofileze și astfel au apărut plantațiile de palmieri care au acoperit milioanele de hectare defrișate.
Până la 3.30 am avut liber, apoi am traversat cu barca până în sat și ne-am urcat în bătrâna Toyota. Următoarea destinație a zilei: Gomantong Cave.
Gomantong înseamna “Comoara” sau “Avere” în limba localnicilor. Peștera este adăpostul a zeci de mii de păsări care își construiesc cuiburile în cavitățile de pe pereții acesteia. O companie locală colectează cuiburile de pasăre și le exportă, în special în China, unde sunt considerate o delicatesă. Pasărea își construiește cuibul folosindu-și propria salivă. Există 3 tipuri de cuib de pasăre “gastronomic”: Black Nest (care conține circa 40% salivă), “White Nest” (60%) și Blood Nest (care conține 80% salivă). Un kilogram de White Nest brut se vinde mai departe cu 3.000 de ringgits malaezieni (aproximativ 600 de Euro). Pentru a strânge un kilogram este nevoie de zeci până la sute de cuiburi.
Chinezii iau cuiburile și le pun în apă fiartă, rezultând o supă gelatinoasă. Se spune că acest fel de mâncare prelungește viața. Cu sute de ani în urmă, era deliciul regilor Chinei, acum se vinde la prețuri exorbitante în restaurantele de lux din toată lumea.
Contrariați de această poveste, l-am întrebat pe Joe dacă autorităților li se pare normal ca cineva să le fure păsărilor cuiburile. Adică, cum ar fi să vină cineva și să-mi ia casa pentru că un domn vrea să o mănânce? Joe ne-a liniștit spunându-ne că pot fi colectate numai cuiburile care și-au săvârșit menirea, adică cele în care nu mai există ouă sau pui. După ce păsările s-au împerecheat, au făcut pui și i-au învățat să zboare, cuibul își pierde utilitatea.
Taxa de fotografiere în peșteră era cea mai mare pe care am văzut-o în Borneo: aproximativ 6 euro. Pentru camere profesionale se ridică la 200 de euro!
Drumul până la peșteră ne-a dus printr-o pădure tropicală virgină, foarte bătrână, presarată ici și colo cu stănci de gresie. Ieșiți din pădure, ne-am trezit într-un luminiș de mărimea unui teren de fotbal. În fața noastră, ieșită din pământ, o stâncă de 80 de metri înălțime, acoperită în întregime de copaci.
La început n-am văzut intrarea în peșteră, pentru că era mascată de construcțiile companiei de exploatare a cuiburilor. Când am văzut-o, în sfârșit, am fost izbiți de mărimea ei și de mirosul înfiorător care ieșea dinăuntru, adus de curent. Înafară de păsări, peștera mai este locuită de câteva milioane de lilieci și, dacă nu era suficient, de câteva milioane de libărci de mărimea unei brichete, care mișună peste tot. Imaginați-vă rezultatul a milioane de lilieci care se exprimă fecal timp de milioane de ani. Cam așa mirosea.
La prima încercare de a intra, ne-am întors imediat, dărâmați de miros. Ne-am legat la gură batiste, tricouri și prelate de ploaie și am reușit să trecem de prag. Excrementele de lilieci formaseră un platou în mijlocul peșterii, stratul de caca avea 100 de metri lungime, 25 lățime și 4 adâncime. 10.000 de tone de rahat de cea mai bună calitate. Nu era de mirare că libărcile era peste tot, mari, grase și rapide. Nu ne puteam ține de balustrade, pentru că roiau inclusiv pe acolo.
O peșteră întunecată, milioane de lilieci și milioane de libărci (fix ca alea din “The Mummy”); nici cel mai strălucit regizor de filme horror nu s-ar fi putut gândi la așa ceva, erau toate ingredientele.
Dând la o parte fauna locului, peștera este absolut minunată, ridicându-se la aproximativ 70 de metri înălțime, iar în fund cu două ferestre mari pe care, la ora apusului, intră ultimele raze de soare și ies stoluri nesfârșite de lilieci. Apusul este cea mai potrivită oră pentru vizite, pentru că e ora la care se petrece schimbul de gărzi: păsările vin din pădure să se culce, iar liliecii pleacă la vânătoare.
Mânați de frumusețea peșterii, ne-am învins sila și am urcat pe un munte de rahat până în camera din spate, unde am reușit să facem câteva fotografii mai reușite, proptind aparatul de o piatră. Abia după ce l-am ridicat, l-am dus la ochi și am observat cum miroase, am înțeles că nu era o piatră.
Am iesit din peșteră când afară era aproape beznă și mai mult ne-am ghicit drumul printre zoriștea de gândaci. A fost îngrozitor și minunat în același timp. Am mers prin întuneric până la mașină, am pornit motorul și ne-am aprins câte o țigară. Deși lăsaserăm peștera la 1 kilometru în spate, mirosul persista. La început ne-am mirat, apoi ne-am dat seama că noi miroseam așa.
Tot drumul până la lodge ne-am amuzat strigând unii la alții: “You stink! No, you stink! Shut up, you’re so full of shit! You’re talking…I saw you climbing a mountain of shit”. Jocul ni s-a părut suficient de haios ca să-l repetăm și mai târziu, în restaurantul lodge-ului, sub privirile contrariate ale mesenilor care nu știau unde fuseserăm. Ne-am insultat așa vreo 3 minute, apoi le-am povestit și lor despre cele 10.000 de tone de excremente pe care ne suiserăm mai devreme. Firește, nimeni n-a vrut să cineze la aceeași masă cu noi.
A trebuit să mai facem un duș, al patrulea pe ziua respectivă.
Între timp, unii turiști plecaseră, alții le luaseră locul. La masa mare din mijlocul restaurantului erau acum, înafară de noi si de cele două australience, un neamț care lucra pentru o bancă în Frankfurt, un cuplu tânăr de olandezi (el era programator) și o olandeză care călătorea singură (n-am reușit să aflăm cu ce se ocupă). Am propus un joc: fiecare dintre noi trebuia să împărtașească cel mai frumos loc pe care l-a vizitat. Înarmați cu un carnețel, am obținut informații prețioase despre tărâmuri de vis din Mozambic, Zimbabwe, Surinam, Columbia și Sri Lanka. În timpul ăsta, personalul lodge-ului și câțiva localnici se distrau jucând ping-pong. Ne-au invitat și pe noi, dar i-am refuzat politicos: “Playing ping-pong against an Asian is purely suicidal”.
Unul dintre localnici semăna leit cu Freddy Mercury. Un pic mai slab, un pic mai negru, în rest identic. Am încercat să-i păcălim de comesenii noștri că e chiar el dar nu ne-au crezut, așa că am aranjat o farsă. L-am chemat pe Joe și i-am spus că, peste 5 minute, să-l trimită pe vecinul lui de masă la noi si să-l roage să spună atât: “We are the champions, my friends”. În momentul ăla n-am realizat că lângă Joe erau doi oameni. Peste 5 minute fix, ghidul nostru a venit la masă cu CELĂLALT tovaraș și ne-a spus “Are we the champions or not?”. Lumea s-a uitat siderată, în timp ce noi îi făceam discret semne lui Joe: “Joe, not THIS guy!”.
Pe când toată lumea sorbea ultimele picături de bere sau ceai, un fluture uriaș a intrat pe terasă zburând haotic și lovindu-se de mese. Părea obosit, rănit și dezorientat. L-am întrebat pe Joe dacă îl putem atinge. Când l-a văzut, a exclamat “WOW! This is a very very rare moth! It’s an Atlas Moth!”
Atlas Moth, am aflat ulterior, e o insectă din familia moliilor pe care o poți găsi, în mod normal, doar în adâncurile junglei. Era așadar o raritate să vedem una aici, pe malul râului. Numele de Atlas Moth îi vine de la desenul de pe aripi, care seamănă cu o hartă a lumii.
Zăpăcit de mișcare și lumină, fluturele (că molie parcă nu îmi vine să-i spun) a mai zburat haotic 2-3 minute, apoi s-a așezat pe mâna Crinei. A rămas acolo o jumătate de oră nemișcat. Am crezut inițial că murise, dar se odihnea pur și simple. Crina l-a dus pe mână spre cameră, gândindu-se că, dacă ajunge înapoi în întunericul familiar, fluturele își va reveni și va zbura înapoi în pădure. Ne gândeam ce bucurie ar fi pe muzeografii de la Antipa dacă le-am putea duce o astfel de insectă rară. Dar nu ne-a lăsat inima să-l omoram, deși un Atlas Moth trăiește doar câteva zile, dacă nu cumva are ghinionul să fie mâncat între timp de păsări sau lilieci. În fața căsuței, fluturele și-a întins aripile și s-a așezat pe o grindă de lemn. L-am gonit spre holul casei, ca să-l adăpostim de liliecii care roiau deja în jurul lui. A doua zi dimineață nu mai era acolo, sperăm că s-a întors în pădure în timpul nopții.
Mâine avem zi liberă, în sensul în care nu mai trebuie să alergăm prin junglă sau printre gândaci monstruoși. Vom petrece prima parte a zilei la Sepilok Orang Utan Conservation Centre, apoi vom lua autobuzul până în Sandakan, să vedem și noi orașul.
Comentarii - Niciun comentariu