Bunica avea în gospodărie trei găleți: două mari, de câte 10 litri, din email, cu care se duceau la cișmea după apă oamenii mari și una mică, de 5 litri, cu care mă trimiteau pe mine, că eram copchil și nu puteam duce mai mult.
Când mă spălam pe mâini foloseam doar strictul necesar. Când beam apă nu-mi umpleam cănuța mai mult decât îmi era sete. Și, dacă mai rămânea un strop, îl turnam înapoi în găleată. Ca să nu fac din nou drumul până la cișmea și înapoi.
Scăpam de corvoadă în perioadele de secetă, când era musai să udăm grădina. Atunci trăgeam furtunul de la cișmea până în fundul curții și udam fiecare plantă în parte mai puțin varza, unde trebuia să lăsăm să curgă până se umplea șanțul din dreptul fiecărui rând. Dacă lăsam prea mult și apa se risipea aiurea bunica îmi lua obiectul muncii și se ocupa ea. Nu ne batem joc de apă, nepoate.
Uneori nu curgea apa la cișmea, fiindcă ori înghețau țevile, ori seca rezervorul. Dar aveam o fântănă la poartă și scoteam de acolo. Erau mai greu, ciutura atârna cât pietrele de moară, dar mă ofeream să fac eu asta fiindcă mă fascina ideea de a scoate apă proaspătă din adâncul pământului.
Uitam mereu să pun capacul și, într-o seară de iarnă, mâța noastră Conduraș a picat în fântână. Am salvat-o și am ținut-o toată noaptea în brațe, învelită într-un prosop, ca să nu răcească. De atunci am pus capacul cu sfințenie de fiecare dată.
O căruță de cărbuni.
Mama nu-mi cumpăra sucuri. E drept, nici nu era prea mare oferta în anii ’80. Doar Brifcor și, dacă știai pe cineva la un restaurant, câteva sticle de Pepsi pe lună. Îmi făcea însă în fiecare dimineață, înainte de a pleca la muncă, o oală mare cu ceai.
Menta proaspătă o adunam eu de lângă cișmea, mușețel aveam în curte, iar tei culegeam de la vecini când înfloreau. Erau atâtea flori că nu aveau ce face cu ele. Chemau tot cartierul la cules. Beam din ceaiul acela o zi întreagă. Ultima ceașcă era cea mai aromată; o beam cu înghițituri mici, ca pe ambrozie.
De la alți vecini luam brânză în borcane mari de sticlă și lapte în sticlă de sticlă. Recipientele se spălau și se umpleau la loc, ba tot cu lapte sau brânză, ba cu bulion, murături, vișinată, țuică, vin, zacuscă, smântână. O sticlă de ulei goală se ducea la alimentară și se primea la schimb una plină (plus diferența în bani, firește). Ambalaje de plastic nu prea erau.
Am fost de mii de ori la cișmea, dar nu țin minte să fi dus vreodată gunoiul. Nu-mi amintesc coșul de gunoi. Nici nu sunt sigur că aveam unul. Mamaia aduna într-un cazan tot ce rezulta de la gătit și, pe după-amiază, dădea conținutul la porci sau la găini. Aveam un câine flocos și rău, pe nume Piki, care se înnebunea după cojile de pepene. Ce nu se putea da la animale se punea pe foc în soba de gătit.
Butelia o foloseam cu zgârcenie, că se stătea mult la coadă ca să ți-o schimbe. Toamna trăgea la poartă o căruță cu cărbuni sau butuci. Era cea mai importantă investiție anuală în energie.
Pe post de aer condiționat aveam o boltă de viță.
Mina de bălegar și aventuri cu petroliști.
Vecinii de lângă noi erau machedoni și, pe timp de iarnă, își țineau turma de oi în staulul din curte. Aruncau bălegarul în spate, pe un tăpșan. Toți megieșii veneau și-l încărcau în roabe ca să-l folosească drept îngrășământ pentru grădini. Iar noi, copiii, zgârmam în el după râme pentru pescuit. Era o mină de aur mormanul acela de bălegar.
În afară de brânză, lapte, făină, pâine și untdelemn nu cumpăram nimic de mâncare de la magazin. Oricum nu prea aveam ce, erau anii aceia în care România exporta tot ca să-și plătească datoriile la FMI. Culegeam două ouă calde de sub găină – m-am ales cu multe ciupituri pe motivul ăsta – câteva roșii și un ardei, bunica îmi făcea ochiuri cu telemea și salată, mai rădeam și o ciorbă degeaba (de legume) și ăsta era prânzul.
La săptâmână venea vecinul, nea Ștefan Grad, și ne tăia o găină din care se găteau pilaf, ciorbă și friptură. Bunica ținea un șeptel constant de 20-24 de găini, că mereu cădea câte una cloșcă și se refăcea efectivul.
Tot ce nu putea fi refolosit – fier, hârtie, sticlă – se ducea la centrele de colectare. Era treabă de copii. Noi le strângeam, noi le predam și primeam câțiva lei în schimb. Aceștia erau banii noștri de buzunar.
Curentul electric – când era – nu ne folosea la mare lucru, fiindcă ne culcam devreme și ne trezeam în zori. La televizor erau două-trei ore de program pe zi, din care desenele animate sau filmele pentru copii ocupau doar 10 minute. Am văzut “Toate pânzele sus” în 60 de părți, deși în realitate serialul avea doar 12. Mi-a cumpărat mama cartea și am citit-o înainte să se termine episoadele de la televizor, că nu mai aveam răbdare.
Aveam ceva jucării, nu foarte multe, pe care le împărțeam cu vecinul meu machedon, Mihăiță. De fapt mare nevoie de jucării nici nu aveam, că aveam curțile pline de copaci în care să ne urcăm și mințile la fel de pline de năzbâtii. Ne făceam arcuri din nuiele și încercam să vânăm păsări. Reușeam să vânam doar corcodușele din copaci, pe care le mâncam acre, verzi și pline de vitamina C.
Mai târziu ne-am apucat să săpam cu niște linguri amărâte după petrol, văzuserăm noi în serialul Dallas că ne poate îmbogăți. Rămăsese stabilit că, indiferent în curtea cui vom găsi țițeiul, facem profitul pe din două.
Când s-a prins unchiu-meu, nenea Gili, geolog de meserie, pentru ce ghiorlănim noi gospodăriile, ne-a tăiat-o scurt: degeaba găsiți voi petrol, că n-aveți rafinărie. Am studiat un pic problema și am renunțat la visul nostru. Era prea mare investiția.
Cireșe amare.
Tot ce se strica se ducea la reparat. Aveam un televizor pe lămpi cumpărat la sfârșitul anilor ’60. A funcționat, cu pumni în cap și reparații succesive, până când nu s-au mai găsit lămpi de schimb, adică după Revoluție. Se înlocuiau doar obiectele distruse definitiv și se distrugea puțin pentru că aveam grijă de ele.
De Crăciun se mai găseau portocale. Îmi lua mama un kilogram sau două, cât se putea. Mâncam una pe zi, să-mi ajungă până după Revelion. Dar aveam cămara plină de compoturi și gemuri. Îmi culegeam singur, în toamnă, cireșe amare din spatele curții, tot singur le scoteam sâmburii – cu un ac de siguranță – și bunica îmi făcea dulceață. Ieșeau doar două-trei borcănele și acelea îmi erau rezervate exclusiv.
Nu aveam mașină. Plecam în vacanțe cu trenul. Mergea încet, dar nu ne grăbeam nicăieri.
Aveam în schimb o bicicletă verde pe o iubeam ca pe ochii din cap. Când mi-am tunat-o cu dinam, far și ochi de pisică din banii strânși pe sticle și borcane am fost cel mai fericit copil din lume.
Bunica mea cea sustenabilă.
Sunt nostalgic după vremurile acelea așa cum orice om e nostalgic după copilărie. Erau multe greutăți pe care eu, ca puștan, nu le înțelegeam. Cu ochii de acum văd altfel vremurile acelea, dar în continuare mă intrigă faptul că puteam să trăim consumând atât de puțin – o butelie de gaz la două luni, câteva găleți de apă pe zi și o căruță de cărbuni pe an – și aruncând atât la fel de puțin.
În ziua de astăzi lucrurile stau diferit față de vremea copilăriei mele. Nu e nevoie să intru în detalii, știi despre ce este vorba. Consumăm mai mult decât avem nevoie, întrucât a consuma a devenit nevoia în sine.
Bunica mea a trăit în acest soi de cumpătare timp de 85 de ani și n-a știut nicio clipă că stilul ei de viață se numește sustenabilitate.
Poate că n-aș fi scris această poveste acum, poate că n-aș fi scris-o niciodată, dar mi-a fost solicitată de o companie care pare să-și pună aceleași întrebări. O clipă, nu e un articol publicitar, am fost de acord să îl scriu și să îl public pro bono; e vorba despre amintirile mele cele mai dragi, pe care nu pot să le vând. Poți să citești mai departe sau poți să te oprești aici, la maimuțică. E și ea implicată în ceea ce urmează.
Compania despre vorbesc – se numește Unilever – și-a propus să inverseze această spirală ne-sustenabilă. Să consume mai puține resurse în procesul de fabricație, să utilizeze cu precădere energie din surse regenerabile, să polueze mai puțin, să oprească despăduririle, să ofere mai multor producători locali șansa unui câștig cinstit și mai multor oameni acces la produse ieftine și sănătoase. Proiectul lor în linii mari este aici, iar acțiunile concrete efectuate în trecut sau planificate pentru viitor sunt aici.
Dincolo de jargonul specific corporațiilor, materialul conține promisiuni interesante care impresionează în aceeași măsură în care obligă. Aș vrea să cred că una dintre cele mai mari companii multinaționale din lume chiar înțelege că așa nu se mai poate. Aș vrea să înțeleagă toate corporațiile, mici și mari, acest lucru. Și, împreună cu ele, să înțelegem și noi că suntem parte a acestui cerc vicios. Să redevenim din consumatori oameni.
Planul Unilever ridică și semne de întrebare. Cel mai evident ar fi dublarea cifrei de afaceri până în 2020. Creșterea poate fi exact opusul sustenabilității, mai ales pe o planetă ajunsă la limită și ca spațiu și ca resurse. Oare e posibil să te dublezi prin cumpătare?
O altă provocare asumată de Unilever este cea legată de utilizarea uleiului de palmier din surse sustenabile. După cum poate știi, creșterea consumului de ulei de palmier este una dintre principalele cauze ale tăierii pădurilor tropicale. E un subiect pe care îl urmăresc de când am ajuns pentru prima oară în Borneo și am înțeles câtă junglă e sacrificată anual pentru cosmetice, pentru înghețată, pentru biocombustibilii pe care-i turnăm în rezervoarele mașinilor.
Le doresc mult succes celor de la Unilever și sper să inițieze cât mai multe proiecte în direcția sustenabilității nu doar în Africa, Asia sau America Latină ci și la noi. Dacă ar mai trăi bunica le-ar putea da câteva idei.
UPDATE: În comentariile la acest articol am primit un link de la Adrian Chiriac: “Reîntoarcerea la obârșie. Cartea completă a autosuficienței” de John Seymour, tradusă și distribuită gratuit de Cărți din Tei. Excepțională, citește-o când ai timp.
Comentarii - 30 Comentarii
Lasă un comentariu
Într-adevăr, ai foarte mare dreptate. Comunitatea rurală nu cunoștea ideea de gunoi. Totul era reciclat și refolosit, iar zilele de sărbătoare nu cunoșteau această practică a abundenței, a consumerismului. Ea avea suiș, vârf și coborâș, timp bun, miez de sacralitate și rost. Astăzi, putem vorbi de decontextualizări pe toate planurile, iar timpul ăsta lung de promovare a unor produse în preajma sărbătorilor înseamnă împrăștiere. (Asta e un alta exemplu – mai puțin detaliat)
Totodată, citeam acum ceva timp că inclusiv ,,rușinea” este un construct cultural.
Ce tare!!! Ieri vorbeam cu colegele despre subiectul gunoiului la tara la bunici in copilarie. Si pe mine ma fascineaza sa ma gindesc cum de reuseau sa aiba o ingraditura ptr. gunoi de 2×2 metri in fundul curtii (curtea bunicilor avea putin peste 1 ha), cu un gard de vreun metru saizeci, pe care nu o umplusera inca dupa 30 de ani de aruncat gunoiul. Tot asa: plastice nu erau, daca primeam vreodata o sticla din tari straine se pastra ca bijuteriile de la stramosi ptr. multiple intrebuintari ulterioare, pungile – la fel, erau spalate si refolosite, si oricum putine, oua de la gaini din curte, la fel fructe si legume, ziarele se pastrau ptr. aprins focul, resturile de mincare se dadeau la catei in curte sau la gaini, cenusa si grasimea arsa se foloseau la facut sapun de casa in ceaun in curte…habar n-am ce aruncam?!? Ca totusi ceva se arunca acolo, “la gunoi”, in fundul curtii…Frumos in copilarie in Buzau, si eu mincam morcovii stersi sumar de pamint si rosiile direct din gradina, nuci verzi pina ne luau ai mei la mijlocul lui septembria acasa ptr. scoala, porumb jumulit din lan si prajit (oarecum) la focul facut de noi in curte, si tot asa 🙂
Intr-un viitor nu foarte indepartat – poate cateva generatii – oamenii vor fi nevoiti sa traiasca responsabil. Noi inca ne permitem “luxul” sa alegem sa fim responsabili sau nu. Consumerismul este molipsitor, se transmite din generatie in generatie; vad in jurul meu o sumedenie de persoane care nu-si fac nici cea mai mica problema despre deseuri, consumul de apa, poluare etc. In Romania de astazi, pentru multi principala grija este sa-ti umpli frigiderul, chiar daca mancarea provine de peste mari si tari, chiar daca urmeaza sa o arunci in mare parte … N-as sa inteleg niciodata de ce ai aduce apa imbuteliata din Italia, Elvetia sau chiar Franta cand apa noastra este atat de buna, ba chiar o exportam in cateva din tarile amintite 🙂
Eu cu familia mea am inceput in urma cu un an sa colectam selectiv si mare mi-a fost mirarea cand am realizat ca adun o sacosa mare de platic/metal intr-o saptamana. Din pacate nu am garantia ca deseurile mele ajung intr-un centru de colectare intrucat la ghena de gunoi nu se respecta destinatia containerelor.
Am speranta ca cei responsabili vor ajunge la o masa critica si vor putea sa-si puna amprenta pe educatia generatiilor viitoare. Asociatia Mai Bine ( http://www.maibine.eu/ ) desfasoara actiuni in directia asta cu rezultate palpabile in comunitatea mea. Anul trecut a aparut o traducere utila celor care vor sa aprofundeze principiile autosuficientei, ca deh, spre deosebire de bunica lui Bradut noi trebuie sa invatam: http://tinyurl.com/qdf3jba
@Adi: extraordinară cartea lui John Seymour. N-am putut s-o las din mână. Mulțumesc frumos și ție și celor de la TEI.
Mulțumim de gând, Brad! Ne bucurăm că am fost prilej de bucurie cu cartea lui Seymour. Când ai răgaz, celelalte cărți traduse timp de mai bine de 3 ani cu multă stăruință de voluntarii din TEI te așteaptă. Toate sunt în spiritul lui Seymour. Și, firește, la fel de gratuite 🙂
Acum ceva timp eram la o terasa cu niste prieteni, fii de imigranti vestici. Si se plangea unul, in timp ce se alcooliza teribil, de cat de saraci au fost ei ca fii de imigranti in copilaria lor amarata si cat de discriminati sunt ei si de-aia n-a iesit nimic de capul lor la peste 30 de ani: cum isi dadeau hainele de la unul la altul pe masura ce cresteau, cum erau nevoiti sa manance la cantina la scoala ca n-aveau pachetel, si cum nu aveau bani de vacante ca alti copii… Eu ma uitam un pic socata, cum sa explic…si eu am primit haine si jucarii de pe la veri, la cantina n-aveam unde sa mananc ca nu exista, de vacante foarte putin si pe “cat mai gratis posibil”, dar nu mi-a trecut prin cap ca asta s-ar numi “saracie”. Saracia e definita prin comparatie. Pentru de-astia ca noi care au crescut in pomi si cautand gainile de oua e de neinteles asa ceva.
asa este , mincam mai putin dar mai sanatos, pregatit acasa si nu fast food, dadeam hainele fratelui mai mic , citeam mult mai mult , lasam mai putin gunoi . Eu personal nu regret comunismul pt ca pt mine nu era bine deloc . Faceam parte din clasa care trebuia distrusa. Cu mama profesoara , tata doctor , un bunic prof de teologie si rudele de origina germana plecate in 1940 in germania si fara sa fiu membru de partid eram cit se poate de prost privit . generatia cea noua nu intelege pt ca nu a a trait acelea. nu lipsurile materiale erau problema cea mare ci altceva teroarea , spaima ca te duce la canal, sau la puscarie daca te toarna cineva care are necaz pe tine. AStazi sintem inecati in gunoaie, intoxicati de mincare , obezitatea creste diabetul creste , se arunca mincare desi altii mor de foame , stam ore inregi pe mail tableta , sau smartphone socializam pe facebook fara sa dam mina sau sa ne vedem fata in fata. se merge la club se bea tarii , si sintem bombardati in urechi de decibebi. Ceva trebuie sa se schimbe urgent si sa se cerne ce este bun din noutati fata de ce este rau
Exact asa a fost si bunica mea. Foarte bun articolul.
De mult as fi vrut sa scriu despre faptul ca lumea “de demult” sau “de dinainte” era 100% eco si bio si cum s-o mai spune. Dar amintirile d-lui Brad Florescu imi sunt atat de familiare, parca ar fi ale mele si articolul este scris atat de bine, incat nu am ce sa adaug.
Cu invidie.
Si stima.
Doina Nicoleta
Ce te impiedica sa traiesti azi ca bunica ta?
Lasa aifonu, arunca laptopul, vinde masina, taie cardul in bucati, si muta-te la tara daca vrei sa traiesti sustenabil.
Nu uita ca schimbare vine de la noi insine. Si nimic nu e mai convingator decat puterea exemplului.
Si daca vrei sa dai sticla la schimb cand cumperi ulei cum faci? Iar asta e doar un exemplu.
Nu o sa mai traim asa decat atunci cand nevoia o sa ne ceara asta. Nu mai ai cum sa implementezi o mentalitate sustenabila intr-o lume care indeamna la consum.
CONSUMUL, asta e toata ideea, nu cumpatarea. Da, pentru oameni nu are logica, dar pentru corporatii, are foarte mult sens. Dupa revolutie si “abolirea” comunismului (eveniment indus intocmai pentru a crea conditii de desfacere pe piata romaneasca si nu numai), oamenii au inceput sa consume din ce in ce mai mult, sa risipeaca si sa arunce. Unii oameni in ziua de azi, ramasi cu sechele din vremurile acelea, ar lua ca pe o insulta sa traiasca din nou “strangand cureaua” si consumand doar cat e necesar. Probabil cand resursele vor incepe sa se termine, vom incepe sa fim mai cumpatati.
Hehehe, gaina taiata la saptamana era in loc de dieta si detoxifierea saptamanala.
Lasand la o parte petrolul si faptul ca noi aveam masina pentru concedii (si pentru cam atat, din motive evidente), parca am trait in aceeasi copilarie! 🙂 Si fix asa era si in cazul lui mamaie: gunoiul era rar si putin! Si padurea de pe deal – aproape virgina!
Ar fi un lucru extraordinar, da, pe care probabil putini ni-l imaginam posibil in momentul asta – anume, ca una sau mai multe corporatii sa inteleaga efectiv ca asa nu se mai poate si sa si treaca la fapte.
Mi-am petrecut copilaria pe malul Crisului Alb, in judetul Arad.Verile erau o splendoare de apa curata, vegetatie luxurianta, plaje micute, numai de noi stiute, colibe in pomi sau sapate in malurile apei, ticsite cu ce puteam cara de pe acasa.Focul si porumbul copt, linistea si fructele din livezile de pe mal, extraordinar.Plutele facute din camere de la tractoarele CAP-ului, funii atarnate prin pomii inalti, trambuline improvizate din te miri ce palanca sau scandura adusa de apa.Cursele de urmariri cu bicicleta, prastiile cu care vanam fazanii aciuiti prin pomii de la malul apei, pestii cei prindeam cu unditele noastre primitive si cu micile noastre plase ( prostovoale le spuneam ).O lume apusa in mare parte, dar personal incerc sa-i inspir baietelului meu de 11 ani acest spirit liber de aventura si o copilarie cat de cat frumoasa, mai altfel.Apoi, imi este dor de acel miros reavan al vegetatiei si acel iz dulce al apei la orele diminetii, mai ales daca langa noi mai inota si cate o domnisoara.Toate cele bune!
Mi s-a umplut inima de bucurie cand am citit articolul! Tataia Stefan Grad sa fie amintit dupa atatia ani, e o onoare pentru mine si mi-a creat o emotie foarte puternica! Foarte frumos scris! Felicitari!
@Costina: un om grozav pe care n-o să-l uit niciodată. A fost ca un Moș Crăciun pentru mine. Dumnezeu să-l aibă în pază.
Da, ma bucur mult ca nu l-ai uitat..e frumos cand “baiatul” care ne canta la pian cand noi ne jucam cu papusile in spatele blocului isi aminteste atat de frumos de ai tai!
Nici “noi” nu te-am uitat!
Multumesc ptr articol, mi-ar regasit parte din copilarie.
Linkul catre carte ma trimite la un articol de pe situl tau, nu spre carte 🙂 se poate sa verifici?
@Carmen: mulțumesc și scuze pentru linkul greșit. Am reparat.
Sa explici pentru cei tineri semnificatia cuvantului “emaìl” din prima propozitie 🙂 sa nu se inteleaga ca ar fi e-mail [imeil]
@Valentin: bună idee; am pus un link spre DEX 🙂
si bunica mea era organizata si cu respect fata de natura. De nevoie. Si cu banii era la fel de organizata, reusea cu o pensie de CAP si 2 vaci sa tina casa dar si 3 -4 nepotim si avea si bani deoparte.
Nu acelasi lucru pot zice de niste vecini, aveau carpe/hartii/pungi zburand, pene si cioburi si sarme etc. Nici la bani nu o duc bine…
Foarte frumos. Dorul de copilărie este mare…
O placere articolul, mi-a trezit amintiri din a mea copilarie, desi pe alocuri inexact.
imi aduc aminte ca pe vremea lui Ceasca era categoric orasul Timisoara mai murdar ca acum. Apoi la bunica-mea la sat in Apuseni, si nu doar acolo, era obiceiul sa pui toate gunoaiele in fundul gradinii ca vine “valea mare” si le ia :). Totul ajungea in Mures sau mai stiu eu. Multe rauri erau poluate crunt, fara urma de viata, de exemplu Ampoiul ce trecea prin Alba, de diversele “fabrici si uzine”.
Dar mi-ar placea sa cred ca in alte parti era diferit 🙂
@Stoica Adrian: este o poveste despre bunica mea, nu despre Ceaușescu.
Da, mai toti care am avut copilarii in vremea aceea regasim ceva in articol. Bunica-mea avea vorba “traba sa grijam”, si mai strangeam cureaua putin :). Era totusi minunat, ce s-a castigat dupa revolutie ca si consum cere sacrificii cam mari si personal nu cred ca s-a meritat ce am pierdut. Sa speram ca si tinerii de acum vor prinde vreo idee pentru ca traind artificial – tablete, mobile, facebook, se pierde o perioada indispensabila formarii ca om, pe care nu ne-o mai aduce nimeni inapoi. Sper deasemenea si ca vor vedea partea frumoasa, nu aceea in care vedeai portocale numai de Craciun si din an in pasti cate o sticla de Pepsi ori vreo tabla de ciocolata straina. Netraind cele de mai sus, le va fi foarte greu sa intre in spiritul articolului. Acu daca ai obiectii despre lucrurile artificiale din jur esti …trimis inapoi la pestera. Asa e mersul si noi ar trebui sa mancam tot ce zboara doar pe principiul ca e modern.
P.S. de departe cel mai bun site din Romania, plin de lucruri pozitive, mai peste tot citim despre catastrofe. Succes in continuare.
[…] Travel maker. Prophet in exile” (cum singur spune despre el) a scris pe blogul sau un text despre sustenabilitate. Ne-a dat permisiunea sa il republicam, pentru ca este viziunea unui om despre ce inseamna […]
[…] Ei bine, McDonalds se pare că a înțeles toate astea și au permis filmatul în una din cele mai mari fabrici din Fresno, California. Ei cred că transparența este soluția. Eu cred că pe lângă transparența totală (cu ce au fost hrănite vitele și de ce nu, calitatea solului în care au crescut plantele cu care sunt hrănite animalele, atunci ai imaginea completă a întregului cerc), cheia succesului e un produs de calitate. Iar un produs de calitate nu se face peste noapte, nu se face cu o campanie sau cu transparență. Se face schimbând întreaga filosofie de business. Și asta trebuie să înțeleagă corporațiile în secolul 21. Unele încearcă. […]
[…] Florescu, un băiat foarte ok pe multe nivele și pe multe planuri, urmărit și iubit de multe sute de români, dar altfel un marxist visător autoexilat […]