 – Cine e mâncat în Sumatra și de ce.)
Frigăruile de pisică sau tocănița de câine – Dumnezeu odihnească-le sufletele bietelor animale – sunt nimic pe lângă specialitățile din carne de om la care batacii s-au dedulcit până în secolul al XIX-lea. 150 de ani mai devreme dacă veneam în Sumatra, un Posmen flămând m-ar fi privit ca pe o potențială masă de prânz.
De fapt, ca să fim corecți, batacii practicau canibalismul nu de foame, ci pentru a-și înfricoșa dușmanii. Se lua un prizonier și se lega de stâlp în mijlocul satului. Căpetenia batak îi despica amărâtului pieptul cu un cuțit, îi smulgea inima și mușca din ea, pasând-o apoi sătenilor. Celorlați prizonieri, martori ai sângeroasei scene, li se scoteau ochii și erau eliberați spre a povesti tuturor despre cruzimea batacilor, dând de înțeles că nu e bine să te pui cu nebunii ăștia. Dacă o faci, ești mâncat.
Lotul pentru Starbucks
Cu 10 kilometri înainte de Parapat, după o masă frugala pentru care niciun animal cu blană nu a fost rănit, am oprit la un procesator de cafea.
Poarta fabricuței era deschisă. Am spus cine suntem și ce căutăm, iar șeful de tură ne-a invitat înăuntru și, plin de amabilitate, ne-a explicat ce și cum. Nu era nici columbian, nici elvețian, ci la fel de localnic ca și fabrica în sine.
– Ce vedeți aici e o afacere de familie, cu tradiție în zona lacului Toba. Suntem certificați Rainforest Alliance, procesăm numai cafea cultivată organic și lucrăm pentru firme din toată lumea. Aici, de exemplu…
Şeful de tură ne grăbi spre o hală unde sacii se tolăneau grupați pe loturi. Am recunoscut, nu fără oarecare surpriză, sigla înstelată a celui mai important lanț de cafenele din lume.
– …aici, de exemplu, e lotul pentru Starbucks!
Abia la fabrica din Parapat am ieșit din ceață, reușind să înțeleg, în sfârșit, tot procesul tehnologic pe care cafeaua îl traversează din ramurile arbustului și până în ceașca aburindă. Am să-l descriu mai jos.
După ce sunt culese, fructele de cafea se curăță de coajă, dar se lasă în pulpă o noapte. Această tehnică, numită Giling Basah și folosită doar în Indonezia, e menită să împrumute bobului de cafea o parte din prospețimea și parfumul fructului. În ziua următoare, pulpa se îndepărtează prin spălare, apoi boabele de cafea sunt lăsate la uscat, în curte sau pe marginea drumului, sub soarele ecuatorial. Uscate, boabele sunt încărcate în saci și fie duse la piață pentru vânzare, fie livrate direct procesatorului/buyerului. Aici se încheie munca țăranilor.
Odată ajunse în făbricuțe, boabele sunt curățate de al doilea rând de coajă, uscate din nou, sortate, mecanic sau manual pentru a se îndepărta exemplarele cu defecte majore. După asta, sunt încărcate în saci și livrate către vânzători, care fie le prajesc și ambalează în pachete de consum casnic, fie le livreaza mai departe roasterilor (că prăjitori parcă nu-mi vine să le spun).
Aici intervine un mic amănunt, pe care l-am învățat de la Roxana și de care depinde în mare măsură gustul final: cafeaua trebuie consumată la cel mult două săptămâni după ce a fost prăjită. Cu cât mai mult trece de la momentul prăjirii, cu atât mai slabă aroma și mai amar gustul. Ca să te bucuri la maximum de savoarea unei cafele, asigură-te, deci, că n-a fost prăjită pe vremea când dădeai bacalaureatul. Sau, și mai sigur, cumpără-ți cafeaua pentru acasă de la un magazin care deține și o mașină de prăjit.
Un astfel de magazin e roasteria Monkaff, care vă prăjește cafeaua sub nas pe Calea Floreasca 111-113. Oops, am făcut reclamă! Să ne întoarcem în Sumatra până nu mă arestează cineva.
În sfârșit, pe drumul cel mai scurt
Vizita la fabricuță durase mai mult decât ar fi trebuit ca să ajungem fără emoții la Adjibata pentru a lua faimosul feribot de Samosir. Posman a trecut la volan și, pe ultimii kilometri de drum, am văzut de pe scaunul mortului ce-i poate talpa unui șofer indonezian grăbit.
Puțin înainte de Adjibata, zeci de maimuțe macac ieșiseră pe parapeții drumului, la cerșit. Oamenii le claxonau amuzați, unii le mai aruncau o banană, un biscuite sau o napolitană, pe care maimuțoii le înhățau ager, fugind cu ele în copaci pentru a le mânca fără concurență.
Ultimul feribot spre Samosir pleca la 6 seara. Dacă nu l-am fi prins, ar fi trebuit să petrecem încă o noapte departe de Samosir și să amânăm cu încă o zi vizita la producătorii de Kopi Luwak. Dar Posmen a gonit ca un nebun pe drumurile abrupte și întortocheate, pe care a dovedit că le știa cu ochii închiși. Am ajuns la 6 fără 5, am luat bilete și am urcat, cu tot cu Azuria, pe vapor. Când ne-am pus în mișcare, ghidul meu a ridicat privirea peste apele moi ale lacului sacru și a murmurat, pentru a suta oară de când plecaserăm la drum:
– Lake Tobaaaa…!
(va urma)
Toate episoadele foiletonului pot fi citite aici.
Comentarii - Niciun comentariu