Călătoria închipuită a trei prieteni cu TransSiberianul. Episodul 1.

E ușor să ajungi la Cluj-Napoca. Urmărind drumul de pe dealuri, așezarea se deschide brusc în fața ta. Tu, călătorule, privește bine această imagine; puțini au avut plăcerea s-o vadă de mai multe ori, pentru că odată ce ai coborât, nu mai ai tragerea de inimă necesară să pleci.

Au pățit-o majoritatea: curioși cum o fi sătucul acela din vale, au venit doar într-o plimbare. Care plimbare a durat destul de puțin, că nu sunt multe de văzut. Câteva catedrale, mânăstiri, muzee, clădiri frumoase, piețe aerisite, o mână de universități și case pentru trei-sute-de-mii de locuitori. Asta-i tot. După o săptămână sau așa ceva, nu mai ai ce umbla. Poate îți plac femeile frumoase sau liniștea ardelenească sau cafelele băute la terasele boeme. Fie. Dar într-un an, se termină și acestea. Numai cei cu sufletul veșnic tânăr mai pot găsi distracții după aceea: bibliotecile, cluburile, cafenelele, viața universitară și politică mai oferă un deceniu, cel mult.

După acest deceniu, plimbărețul își aduce aminte de lume și se pregătește de plecare. Stă posomorât în parcul uriaș din centru, urmărind copiii la joacă și lumea ce se plimbă cu barca pe lac. Decizia-i luată, va pleca imediat ce vremea va fi potrivită. Sigur, tot timpul e soare la Cluj, însă călătorul chibzuit știe că furtuna abia așteaptă să te prindă pe drum. Omul nostru își aprinde pipa bucuros de acestă înțeleaptă cugetare și mai amână o zi-două. Dar rămâne hotărât: cu prima ocazie, va pleca.

Și mai trec cinci ani. Cel mic merge deja la grădiniță și nevasta tocmai ce-a fost promovată. Dar ce trebuie făcut, trebuie făcut. Chitit s-o ia la sănătoasa la primul semn favorabil din partea sorții, e dispus să fie nemilos.  Nu-i pasă că viața lui e aici, că prietenii, familia, socrii, verii, verișoarele care au venit în vizită acum 10 ani ”pentru o lună doar”, serviciul, gândurile, sentimentele și Dumnezeul lui personal sunt aici. Va pleca. Chiar dacă ezită o clipă pentru că și stomatologul lui e din acest oraș, se îmbărbătează și trece peste. E definitiv.

Iată-l la poarta urbei. Măsoară neîncrezător cărarea ce urcă pe deal. Îl cuprinde o lehamite să urce colina aceea care pare un munte, of, e calvarul suprem. Nu va mai pleca. Uitați-vă cum se întoarce spre oraș și-l privește cu dor. Nici n-a pornit și îl apasă la lingurea de atâta amar.

Din colțul ochiului îi scapă totuși o lacrimă de melancolie. Ce tovarăș cuminte și bun i-a fost drumul! Îl mai privește odată, curea minunată, mângâiere de praf, margine de rouă. Își șterge grăbit ochii și pleacă la mall, să le ia cadouri copiilor.

Așa li se întâmplă tuturor. Avertizați turiștii să rămână mai bine acasă, suntem suficienți prizonieri la Cluj ca să mai dorim străini. Suntem bine. Mersi.

Câte capete, atâtea imprimeuri

Literatura de aventuri este presărată cu modele nevrednice de urmat. V-o spun dezinteresat și extrem de convins, la capătul unui antrenament de ani buni, menit a-mi forma un set mental propice ieșirilor din fotoliul călduț și înfruntării neprevăzutului. Spre exemplu, de mic copil am fost fascinat de aventurile americane ale lui Tom Sawyer, însă nu mi-a ieșit niciodată treaba cu vopsitul gardului de către alții în timp ce stau și mănânc mere ca un șef.

Când părinții mi-au descoperit înclinația spre trăznăi, s-au îngrijorat nițel. Nu e tocmai comod să ai un copil care caută aventura în toate aspectele mondenului. Pentru că moartea nu glumește, iar viața și mai puțin, tata a trebuit să învețe să zboare (cum altfel ar fi ajuns la timp când  am căzut de pe turnul de apă?) iar mama să fie expertă în mecanisme de protecție.

Salvarea odraslei din situațiile pline de neprevăzut a fost doar una dintre formele de tortură pentru părinții mei. Mult mai grea bănuiesc că a fost picătura chinezească a vecinilor, profesorilor, prietenilor de familie și a cunoscuților, care cu precizie de ceasornic veneau cu jalba în proțap:

– Marius așa și pe dincolo, și câinele meu n-o să mai meargă niciodată.

Sau:

–  Tanti Emilia, dumneavoastră aveți pui? Că noi nu mai avem.

Sau:

– Nu vă supărați, copilul acesta este al dumneavoastră? Cum îndrăzniți să-l lăsați nesupravegheat? A organizat un circ la bara de covoare și i-a convins pe toți de la bloc să chiulească de la școală pentru spectacol, două săptămâni întregi. Și trebuia să-i facă pionieri joia trecută.

După treizeci de ani, sunt același. Singura diferență e că mi-e mult mai greu să-mi angajez cunoștințele în proiecte pe care le consider interesante.

Când l-am cunoscut, George avea pe frunte un imprimeu model căciulă de iarnă. Nu, nu vreau să spun că purta acea căciulă când l-am cunoscut. O purtase cu câteva zile înainte, moment în care și sărise cu capul înainte într-o colină de zăpadă. De fapt, era o grămadă de pietriș înghețat bocnă, care s-a opus violent înaintării flăcăului, inclusiv a capului, inclusiv a șepcii. Modelul căciuliței s-a imprimat pe fruntea lui George. Iată. Simplu ca bună ziua. Când te gândești, explicația era evidentă, dar scapă observatorului neavertizat.

Lui George îi plac jocurile, direct proporțional cu capacitatea lui de a le câștiga, evident. Problema este că imediat ce un sport e denigrat de către el, suferă o pierdere instantanee și iremediabilă a popularității. L-am auzit odată spunând despre oină că e un joc stupid, sunt sigur că în urma unei partide pierdute, și de atunci sportul național românesc a intrat într-un con de umbră serios. O singură remarcă aruncată flegmatic despre golf și România n-are nici în zilele noastre o amărâtă de ligă profesionistă, ce să mai vorbim de fani. Polo? Rezolvat în anul întâi de facultate. Cricket? Ucis în fașă, la o cafea, 2002. Curling? Mort din 1998, când George a alunecat pe un petec de gheață.

Felul necuviincios în care se supără pe sporturile la care nu câștigă a adus națiunea asta în pragul colapsului: în toată România nu mai găsești altceva decât suporteri de fotbal, de baschet sau tenis.

Radu, că veni vorba, nu e suporter. E ceea ce englezii ar numi un yuppie (young urban professional), un tânăr ambițios și orientat spre carieră. Decât că în prezent nu e nici ambițios, nici orientat.

Pe la începutul prieteniei noastre, și-a jucat cartea inteligenței. Încrezător în forțele proprii și, în apărarea să fie spus – foarte tânăr, Radu a crezut că poate el descâlci firele unei discuții mai repede decât le încâlceam eu și George, oameni cu experiență pe topic. S-a luptat cu un diavol și l-am pus să bea atâta bere, că nu mai putea articula cu viteza cu care gândea. Când s-a îmbătat suficient, l-am lăsat în plata domnului cu discuție cu tot, George ocupându-și imediat timpul cu relaxantul joc de a se da berbecește cap în cap cu o gagică iar eu cu statul într-un fotoliu.

În timp, Radu s-a deprins cu felul nostru zănatic de a purta controverse și ca un rezultat imediat, a început să își selecteze cu atenție întâlnirile la care participa. Vreo doi ani nu l-am văzut decât accidental, după care a găsit modalitatea ideală de a ne bate sistematic: jocuri pe calculator. George ce-i mai ține piept și uneori câștigă (Doamne-ți mulțumesc, altfel s-ar supăra și pe jocurile video, ce-ar dispărea imediat în negura istoriei), dar îl bănuiesc pe Radu că pierde intenționat, să nu mergem acasă plânși și întristați.

O idee genială

Să ne întoarcem acum la lucruri practice. După experiența lui George pe un personal de călători, proiectul TransSiberian arăta mai puțin tentant decât la început. Întrevedeam o plictiseală de paisprezece zile în tren. Un calcul scurt referitor la banii și timpul necesar ne-a descurajat și mai mult. În acest context, Radu a venit cu o idee rezonabilă:

– Decât să plecăm pe cei coclauri, nu mai bine inventăm călătoria pe TransSiberian? Ar fi mult mai incitant și infinit mai comod.

Urma să ne înfundăm în canapele și să depănăm molcom povești închipuite. Ni s-a părut grozav că ne vom dezamăgi consoartele. Ce lovitură de teatru! ”Hai dragă că plecăm, stai, hopa! Ce, chiar ai crezut că-ți ofer 2 săptămâni de libertate?”

Ah! Geniu pur.

(va urma)