Călătoria închipuită a trei prieteni cu TransSiberianul. Episodul 3.

Continuăm astăzi publicarea în serial a unei părți din romanul “Călătoria închipuită a trei prieteni cu TransSiberianul”, de Marius Pop.

București. Eu în locul vostru m-aș uita dupe femei.

Anual, prin aeroportul Pulkovo din Sankt Petersburg trec circa 7 milioane de călători. Din aceștia, cinci milioane sunt bărbați, 4 milioane au între 25 și 40 de ani. Din 4 milioane, anul trecut, 482.683 au coborât în aeroport și au dat fuga la gară, să prindă trenul. Dintre aceștia, 156.216 s-au urcat în Transiberian. 124 de călători au fost prinși fără bilet valabil de călătorie. În tren, anul trecut au fost înregistrate în total patru incidente: două de natură casnică și două furturi. Unul dintre aceste incidente a fost raportat de mine.

Fix cu 8 luni înainte, la Cluj era vreme bună. De pe dealul Feleacului se vedea tot orașul scăldat în lumina blândă a dimineții. Mergeam toată trupa spre București, capitala României. În București se află Ambasada Rusiei, necesară nouă pentru o anumită ștampilă ce-ți permite să te deplasezi în spațiu spre nord, fără grija supărătoare că vei fi împușcat ca un câine la graniță. După viză porniserăm.

Ar fi trebuit să fie o formalitate. Ar fi trebuit să meargă repede. Totul era în regulă, aveam toate actele. Eram programați la ambasadă și asigurați de către toți prietenii că mecanismul rusesc funcționează ca uns. Of.

Eram cu totul entuziaști. Căzuserăm de acord să facem drumul prin pitorescul peisaj din grădina carpatică a țării noastre folosind un automobil proprietate a unei companii la care unul dintre noi se uita la ceas de la 8 dimineața la 5 după-masa.

Automobilul era pus la dispoziție de către firmă în cazul în care muncitorul ar fi avut nevoie de transport în chestiuni de serviciu. Muncitorul era pus la dispoziția companiei pentru că așa e lumea, nedreaptă.

N-a fost deloc o călătorie sprâncenată, orice o fi însemnând expresia asta. În doar 10 ore căluții putere adăpați din rezervor ne-au dus în trap săltat în capitală. Pe la 6 seara pășeam țanțoș pe bulevardul Magheru, cu expresia vagă a vărului de la țară pe care l-a înțărcat soarta drept în mijlocul urbei. Ca niște începători, ne-am grăbit să vedem Ateneul Român, pierzând o grămadă de cafenele și timp. Ne-am dus la Casa Poporului, uitând să trecem pe la mall. Am intrat la librărie, fără să ne pese de cluburi. Și tot așa, până ne-am întâlnit cu un ghid milostiv, în persoana unui cerșetor din piața Unirii ce ne-a îndreptat calea urgent:

– Sunteți turiști? Nu-i de văzut clădiri în orașul ăsta. Eu în locul vostru m-aș uita dupe femei.

Oamenii din București au un fel de-a fi destul de direct. Ne-am uitat deci după femei tot restul serii, mulțumind Providenței că ne-a scos din penibil.

Am văzut o droaie și n-am înțeles încă de ce ar fi trebuit să le studiem. Gospodine cu sacoșe, profesoare de limba română, bunicuțe simpatice. Soții respectabile, mame cu copilașii la plimbare, doamne ce lăsau în urmă dâre de parfum, chelnerițe la fast-food. Vă garantez că femeile din București se pierd în peisaj la fel ca și cele din Cluj. Nicio deosebire. După câteva zeci de minute entuziasmul pentru aceste studii de natură antropologică ni s-a domolit, transformându-se într-o oboseală asezonată cu dureri de genunchi și de cap. Atâta lumină, trafic și agitație nu erau  bune pentru felul nostru liniștit de a fi. Ne-am retras la hotelul care ne găzduia pentru o noapte, atrași de promisiunea unei cine copioase și a unui somn bun.

Alarma

Pe la 4 dimineața m-am trezit din cauza unui zgomot de glasuri pe coridor. Am luat o gură de apă din paharul de pe noptieră, special amenajat în acest scop, am oftat regulamentar de plăcere și-am adormit la loc. O jumătate de oră mai târziu am țâșnit drept în picioare și-am făcut lucrul pe care orice ființă umană l-ar fi făcut în locul meu: am intrat în panică.

Lumini galbene intermitente îmi măturau camera și se prelingeau rapid pe tavan înainte de a sări pe geam, a dispărea pentru un moment și a lua-o de la capăt. Un țiuit groaznic tiiiiiiiiiiii tuuuuuuu tiiiiiiiiii tuuuuu îmi agresa creierii încă adormiți. Pocnituri înfundate pe hol, ce sunau în capul meu ca niște veritabile focuri de armă. Apoi, bufnituri hotărâte în ușa de la intrare, care părea că va ceda dintr-un moment în altul. Vedeam cum se zguduie scaunul pe care îl proptisem în clanță, pentru a rezolva faptul că încuietoarea nu funcționa pe interior. Înlemnit de groază, priveam de la ușă la geam, într-o încercare de a găsi cel mai scurt drum spre afară.

Încă un asalt asupra ușii. Instalația rezistă. Clanța se mișcă spasmodic. Brusc, scaunul se aruncă spre spre mine într-un asalt ucigaș. Îl parez cu stomacul din dotare. Ușa sare în perete lăsând drumul liber unui picior încălțat cu șlap de plajă. Iată-l pe George. Zâmbește un moment, înainte de a urla peste scaun: DORMI, BĂ? E alarmă de incendiu, zice și se pune pe un râs fără adresă.

Extrem de amuzant, urlu eu drept răspuns, clănțănind. Sunetul alarmei se oprește ca la comandă, luminile dispar, totul rămâne în penumbră și expectativă. Apoi, ca într-o scenă de film, plouă. Plouă din stropitorile instalate în tavan. Știți cum? Ca într-o amaiază de iulie, doar că fără tunete și trăsnete. Total inspirat, mă deplasez la noptieră și-mi termin de băut apa. Vremea asta îmi face întotdeauna sete.

Nu l-am găsit pe Radu, zice George. Ușa e deschisă, cred că a tulit-o înainte să ne trezim noi. O fi jos deja, zic. Unde arde? Habar n-am. La mine nu, zice George, căscând.

Încruntați ca două murături proaspăt scoase din butoi, așteptăm în pijamale la o sută de metri de hotel. Radu e de negăsit. Doi nemți discută aprins în spatele nostru. Mai încolo, niște pompieri stau adunați în cerc lângă o mașină de poliție cu girofarurile în funcțiune. Clădirea hotelului e scufundată în întuneric, o insulă tăcută în oceanul de lumină al orașului. Îl sunăm pe Radu tot la minut, când eu, când George. Telefonul sună, însă nu răspunde nimeni. Suspans.

Striptease karaoke

Bucureștiul, mai ales în centru, beneficiază de modalități diverse de petrecere a timpului liber, fie că e zi, fie că nu. Turistul găsește aici o multitudine de locuri în care poate lua postura comodă de sprijin pe șezut, în timp ce localnici binevoitori îl servesc cu diferite bunătăți lichide, solide și gazoase. Spre bucuria spiritului, muzici felurite îți desfată urechile. În unele locuri aglomerate, din cauza căldurii, oamenii poartă puține haine și inventează jocuri cu reguli simple: periodic, dau jos câte o haină, spre exaltarea și admirația celorlalți, care îi încurajează cu strigăte, fluerături și chiar bani, cei mai cu dare de mână. În general fetele excelează la acest sport, iar competițiile pentru aprobul publicului sunt câteodată feroce.