Ca să nu batem la ochi prin costumația noastră sumară, ne-am refugiat și noi de răcoarea nopții într-unul dintre aceste localuri. Fără îndoială că suntem mult mai chipeși decât credeam, sau ceva din aerul nostru provincial s-a dovedit a fi un puternic afrodisiac, sau or fi obiceiurile altfel în capitală. Nu mai puțin de patru fete ne-au întrebat dacă bem ceva imediat după ce-am luat loc la o masă retrasă. Poate au luat buimăceala noastră drept înțelepciune supremă, căci ne-au întrebat inclusiv dacă ele beau ceva. Măguliți, cum e oricine când o altă persoană își pune viitorul în mâinile lui, le-am amintit că alcoolul nu e bun pentru sănătate și-am sugerat să se hidrateze cu obișnuitul H2O care, chiar dacă nu o să facă minuni pe termen scurt, n-are ce strica mare lucru.
După primele înghițituri din cafelele cu lapte pe care le ordonaserăm, ne-am mai venit în fire. Am aprins țigări și am continuat să-l sunăm pe Radu, de-a dreptul îngrijorați de soarta lui. George a subliniat cât se poate de just două aspecte: că Radu e băiat mare și se descurcă, și că alarma de incendiu fusese falsă, așa că n-ar trebui să ne facem probleme. Iar pe când ne încurajam reciproc că lucrurile nu sunt așa de negre cum par, din difuzoare ne-a izbit un timbru cunoscut pe o melodie foarte la modă. Ne-am întors la pupitrul disc-jokey-ului ca fulgerați: agățat de un microfon, Radu părea ocupat cu a face harcea-parcea cântecul Don’t worry, be happy. Am. Rămas. Ca. La. Dentist.
Am lăsat un milion de euro în…
Cel mai aprig susținător al solistului nostru, un bărbat într-o jachetă de piele, stătea cu spatele la noi și își juca admirabil rolul de sufleur, răcnind versurile către Radu, care le repeta conștiincios în microfon. Nimeni altcineva nu părea deosebit de impresionat de reprezentație, ba chiar plutea o ușoară nemulțumire în aer. Nu-i puteam condamna, oricât de binevoitori am fi fost față de calitățile vocale ale Radului. Acesta era un bar serios, în care se jucau jocuri de cu totul altă natură. Jocul de-a cântatul se practica în alte stabilimente, mai necuviincioase, numite și Cluburi de Karaoke. Acolo era acceptabil să-ți spargă cineva urechile cu o interpretare mediocră a șlagărelor de-altădat’, așteptând resemnat să-ți vină rândul la microfon. Puteai face la fel, la urma urmei, și de cele mai multe ori reușeai.
Nici jumătate de minut mai târziu, o matahală de bodyguard a tranșat problema cântărețului inoportun, culegându-l autoritar de la pupitru și restabilind ordinea firească a lucrurilor. Toți s-au întors la admiratul fetelor de pe scena amenajată special în acest scop de parcă n-ar fi părăsit niciodată ocupația. Cu Radu într-o mână și cu bărbatul în geaca de piele în cealaltă, păstrătorul ordinii se îndrepta spre ieșire. I-am interceptat pe la mijlocul drumului, explicând domnului că-l știm vag pe inculpat și ne descurcăm noi cu el. L-a predat bucuros, la pachet cu perechea lui. Iar în fața noastră au rămas clătinându-se jovial Radu și Cosmin, beți ca două lumânări parfumate.
I-am cazat la masa noastră și-am cerut explicații. Radu s-a exprimat în engleză: Somebody came in and took your bed… don’t worry. Cosmin, în limba natală: fiți atenți, vreau ca ultimele mele cuvinte pe patul de moarte să fie ”Am lăsat un milion de euro în…” și-apoi să mor.
N-aveam cu cine.
Să spunem NIET pijamalelor!
În aproximativ această stare de fapt ne-am prezentat trei ore mai târziu la adresa Ambasadei. Chestiunea s-a tratat în afara spațiului rusesc propriu-zis, printr-o ciorovăială cu paza armată. Spiritul nostru de convingere n-a funcționat, ostașul rămânând neclintit în părerea lui cum că pijamalele și persoanele în stare de ebrietate nu cadrează cu instituția respectabilă a detașatului diplomatic rus la București. N-a vrut să cumpere povestea noastră, înșirată cu lux de amănunte, despre un incediu care de fapt nu avusese loc, despre interdicția de a intra în hotel să ne schimbăm și degeaba i-am fluturat buletinele și-am amenințat cu invadarea imediată a Rusiei de către armata a IV-a Transilvania.
Drăcuind de mama focului, ne-am întors la hotel, cu același taximetrist amuzat care ne servise și la venire. Bănuia el ceva, din moment ce nu plecase din fața ambasadei. Cosmin era în continuare cu noi, mormăind în semn de compasiune înjurături la adresa poporului frate și prieten:
– Auzi la ei… beți. Cine-i beat măi? Păi ei se spală cu vodcă pe dinți înainte de micul dejun și ne fac pe noi… De parcă nu știm noi că la ora asta tocmai vin de la ceva bairam diplomatic, cântând prin limuzine Katiușa… nu, stai, că aia e ceva baterie de rachete… în fine. Ce țărani! Și de ce mă rog frumos nu putem reveni la altă oră? Dacă ne rupeam picioarele și nu puteam ajunge fix la 9, ce? Nu mai primeam viză în veci?
Radu ațipise rezemat în centura de siguranță. George îl aproba din când în când pe Cosmin. Eu stăteam în față, fixând absent aparatul de taxat.
– Mă gândeam eu că nu o să meargă, domnule, intervine șoferul, amabil. Nu-i posibil să intri în ambasadă fără ținută corespunzătoare, atât în privința hainelor cât și a… mă rog, mă înțelegi dumneata.
-Mda, da, replic eu, privind în continuare prin cifrele aparatului de taxat.
El o ia ca pe o încurajare: Orșicât, e instituție de stat. De stat rusesc, mă refer. Nu merge așa cu una cu două. Uite, acuma facem la dreapta, știu eu pe unde să vă duc, altfel stăm toată ziua pe Victoriei. Dă-te bă, fleașcă, unde ai învățat să conduci, morții și răniții… Deci cum ziceam, a, da, nu merge cu una cu două. Ăștia-s stricți domnule. Ieri am dus tot la ambasadă pe niște tineri ca dumneata. Cică la Moscova mergeau… Până n-am sunat pe cumnată-mea, n-au pus piciorul nici în sala de așteptare…
-Ai dreacu’ ruși, zic eu cu năduf. Asta e. Asta este, domnule.
-Este stricți, punctează taximetristul.
-Este stricți, pe mama lor.
(va urma)
Comentarii - Niciun comentariu