Petcu Adrian trage mașina în fața hotelului. Hurducăim peste o bordură și ne oprim în centuri, lucru care-l supără pe Radu, trezindu-l nițel. Ah, ațipisem o secundă, am ajuns? cască el, întânzându-și brațele amorțite. Ne uităm urât.
George îl pune la curent cu întâmplările recente. Cosmin plătește cursa și-i lasă lui Petcu bacșiș, că nu se știe.
– Țuică? Am adus eu cu noi un bidon, zice Radu deodată. E în portbagaj.
Cristofoare, Sfinte! Funcționezi! Tăcerea mea a dat roade. Acuma, nea PELEA, chiar că am rezolvat!
Facem schimbul, trecem prin camere, fuga înapoi la ambasadă, bagă viteză nea Petculeee, gonetă, ce mama dracului, o viață avem și p-aia s-o dormim!? De la poartă ne preia o doamnă extrem de frumoasă, blondă, îmbrăcată de birou. Ne măsoară neîncrezătoare: voi sunteți ăia beți?
– Evident, răspundem în cor.
Frumoasa și Rusia.
Ne-am schimbat între timp și Radu a băut o cafea pe taxi. Suntem proaspăt parfumați, trași la cravată, cu freze cuminți de corporatiști. Doar ochii roșii ce ne mai trădează în legătură cu evenimentele nopții. În afară de Radu, căruia puiul de somn legănat din taxi îi priise. Străluce tot și e foarte bine dispus.
– Haideți cu mine – zice frumoasa – și ne conduce în sala de așteptare. Nu vă mișcați de aici până nu vin după voi. Săăruumâna! răspundem noi ca la școală. Ne așezăm într-un colț al camerei, lângă o fereastră cu vedere în curte. Afară pare splendid, ambasada pare pustie. Din când în când se mai aud zgomote de uși sau pași pe coridoare, iar pe laturile curții se plimbă câte un soldat plictisit. Trec vreo 30 de minute. Atmosfera devine înăbușitoare. Deschidem geamul, lăsând aerul amiezii să umfle perdelele.
– Știi la ce mă gândesc? zice George. Ar fi interesant să tragem alarma de incendiu când plecăm. Să vadă și ei cum e.
– Sau să vorbim doar în germană, că tot suntem trași la patru ace, supralicitează Radu.
– That’ll be very Bond, zic.
-…James Bond, completează Cosmin.
Da, Cosmin e cu noi. Se vede treaba că, fiind într-o deplasare de serviciu la București, se întâlnise cu Radu în foaierul hotelului. Luaseră împreună un decaf, fiind seară, și discutaseră detaliile planului Trans-siberian. Lui Cosmin trebuie să-i vinzi serios o idee, nu se entuziasmează așa ușor. Continuaseră discuțiile la o bere, se făcuse târziu, barul hotelului se închidea, hai să mai luăm una în apropiere și tot așa până îi culeseserăm noi. După episodul de dimineață, Cosmin se hotărâse definitiv și fugise la bancă până ne schimbam noi, ca să-și plătească taxa de viză. Venea cu noi, clar. Patru umplu numai bine un întreg compartiment, iar Cosmin e adorabil ca tovarăș de călătorii. Dacă nu aveți probleme cu inima, într-o zi o să vă povestesc cum doarme. Dar vreau să văd adeverința medicală înainte.
Tic-tac, tic-tac, se face imediat o oră de când așteptăm.
Pe când intram la idei, ușa se deschide și doamna Petcu ne face semn. Sărim în picioare și ne bulucim după dânsa pe coridoare. Oprim cortegiul lângă o ușă înaltă de lemn, vopsită în alb și purtând o plăcuță aurie cu caractere chirilice. Pașapoartele!, ordonă doamna. Le predăm cu mâini tremurânde. Nu vă mișcați de aici, zice ea, deschizând ușa și strecurându-se înăuntru. Așteptăm.
Ușa se deschide, doamna Petcu ne invită înăuntru: haideți la interviu.
Interiorul e decorat aproape frumos. Un birou masiv din lemn de nuc tronează într-o parte, cu două fotolii albe din piele în față. În spatele biroului stă un domn grizonat, aplecat asupra unor hârtii. Ne face semn din ochi să ocupăm loc. Radu avansează și ia fotoliul din stânga. George pe cel din dreapta. Eu și Cosmin rămânem în picioare, având preocuparea bruscă de a ne ascunde mâinile. Doamna iese.
– Bună ziua, încerc eu o formulă de salut, prinzându-mi încheietura mâinii drepte cu stânga la spate, ceea ce mă face să arăt ca un revizor în inspecție. Domnul nu mă bagă în seamă, nu pare că m-a auzit. Oare n-o înțelege limba română?
– Nous sommes des tourists etrangers (suntem turiști străini – franceză), silabisește Cosmin, aplecându-se ușor în față cu mâinile în buzunare, ceea ce îl face să arate ca un adult ce vorbește cu un copilaș retardat. Fără rezultat.
– Șpik ingliș? încearcă și George.
– Bună ziua, zice deodată domnul, privindu-ne pe sub sprâncene, încruntat. Sunteți de la AJICA?
– Ah, nu, trebuie să fie o greșeală, îl corectez eu zâmbitor. Noi suntem ăia beți.
– Poftim?!
– Ăăă… întârziații, rectific eu. Nu de la AJICA, în orice caz. Radu și George se întorc spre mine, privirea lor mi-e deajuns – se cere asul din mânecă. Mă opresc în sfârșit din vorbit și-mi ridic sprâncenele. Asta îmi dă întotdeauana un aer interesa(n)t, a la Salvador Dali.
– Noi mergem în Rusia, clarifică Radu bonom. Dumneavoastră sunteți din Rusia?
– Eu sunt din Popești-Leordeni, dar contează prea puțin de unde sunt, zice domnul. Sunteți siguri că nu sunteți de la AJICA? Arătați ca și cum ați fi de la AJICA, zice el suspicios, ca pentru sine.
Doamne, alt schizofrenic. Sfântule, ai adormit la loc?
Vă doare ceva? Chem veterinarul.
-Doamna probabil că v-a explicat, dorim să plecăm într-o călătorie în Trans-siberian, zice Cosmin. Mai avem niște țuică în portbagaj, dacă e nevoie. E mai tare ca vodka, să știți. Te face pleaznă urgent. Trebuie să aveți grijă cu alcoolul din Ardeal, nici nu știi cum te ia la vale. Dumneavoastră beți des? Nu e bine pentru ficat, fratele meu e doctor, așa zice.
– Ce fel de doctor? se interesează domnul.
– Veterinar, dar lucrează în Anglia acum. Aveți nevoie? Domnul se încruntă. Adică nu dumneavoastră, pentru soție. Adicăăă… la cățeluș sau pisic, ce aveți acasă dumneavoastră… Știți, doamnelor le plac doctorii… adică animalele, mă scuzați.
Radu și George se întorc iar. Cosmin tace smerit. Merge brici, nu credeți?
– Uitați care e treaba, zice domnul, vizibil amuzat. Eu am programați patru domni de la AJICA pentru vize diplomatice. Sunteți sau nu sunteți de la AJICA?
– De la AJICA suntem, sigur, izbucnește Radu. Păi nu v-ați dat seama?
– Ah, în sfârșit, bine, uitați pașapoartele. Treceți pe la ofițer, la camera 3, să vă pună viza. Sun eu până ajungeți.
Tot mulțumind și făcând ușoare plecăciuni, ne retragem cu spatele spre ușă. Odată ajunși pe coridor, sărim de bucurie. Avem vize!
Ce dracu’ o fi AJICA, de ne-a tot frecat cu ea?
Țang, Țang, Țang-Țang! Patru vize se odihnesc pe foile rozalii ale pașapoartelor. În drum spre ieșire, salutăm militărește soldații din postul de gardă. Ne arată degetul mijlociu. Pășim în stradă, Petcu ne așteaptă fumând la umbra unui castan: Ați rezolvat băieți? Da? Foarte bine. Cumnată-mea, Ajica, întotdeauna rezolvă. Ia, luați numărul meu de telefon dacă mai aveți prieteni… nu se știe. Ăștia-s stricți la ambasadă, mă-nțelegi?
Îți vine să-l îmbrățișezi.
Autor: Marius Pop. Va urma.
Comentarii - Niciun comentariu