Călătorie spre buricul pâmântului. Despre selfism, manele și turism.

Parafrazându-i pe bătrânii Marx și Engles, aș zice așa: o fantomă bântuie lumea: Selfismul. Și nu există nicio sfântă alianță care să i se opună; și Papa și Țarul, și Metternicht și Guizot, și radicalii francezi și spionii germani se trag în poze de mama focului, care cu crucea, care cu veacul.

Dacă m-ai fi întrebat acum un an sau doi ce i-a mânat în luptă pe antici de s-au nevoit peste măsură pentru a înălța monumente perene precum Piramidele, Angkor Wat, Borobudur sau Chichen Itza, ți-aș fi bâiguit niște explicații legate de credințele în diverși zei și de descendența pe care faraonii și regii și-o asumau din aceștia. Timpuri apuse, în care oamenii încercau să replice în piatră monumentalitatea spiritualității lor.

Dacă mă întrebi același lucru azi am să-ți răspund că tot ce s-a construit vreodată temeinic pe lume, temeiul temeiniciei, a fost acela de a oferi turiștilor chinezi – ca să dau un exemplu pe ocolite – o serie de backdrop-uri spectaculoase pentru autoportrete instantanee.

Aș merge chiar mai departe afirmând că însuși Creatorul, indiferent că-L cheamă Dumny (de la Dumnezeu) sau Biggie (de la Big Bang) n-a avut alta în minte. La ce bun Everestul, la ce bună Bariera de Corali, la ce bune cenotele din Mexic sau ghețurile veșnice ale Antarctidei dacă nu pentru a oferi fundaluri foto Omului Nou, stăpân al lumii?

Un selfie cu față umană.

Selfie-ul poate părea un artefact cultural frivol și ludic, înrâurit de tehnologia care permite, pe de o parte, să-ți faci autoportrete reușite printr-o simplă apăsare de buton, iar pe de altă parte să le expui în galeria globală a rețelelor de socializare. Resorturile sale sunt însă mai adânci decât par la primul like și le putem regăsi în filosofia ridicată la grad de ideologie a umanismului.

Umanismul, pentru acei foarte puțini care nu știu, este concepția care pune omul în centrul universului, negând nevoia unui cod de natură religioasă. Pe la jumătatea secolului XIX, Ernest Renan profețea că umanismul în stare pură va fi religia viitorului, că tot ce e omenesc va fi înălțat la rang de cult și valoare morală supremă.

Manifestările exterioare ale umanismului le întâlnim la tot pasul deși nu întotdeauna facem legătura cu ideologia din spate. Filantropia este un exemplu, în toate formele sale, plecând de la strângerea de fonduri pentru diverse cauze umanitare și până la explozia fenomenului voluntar-volunturistic. Activismul ecologist și cel pentru drepturile omului se înscriu în același cadran. Omul este măsura tuturor lucrurilor și doar cel care înțelege aceasta se poate numi cu adevărat om.

Dumnezeu, desigur, nu are ce căuta în cadru. Discursul umanist consideră religiozitatea un atavism deplorabil, nedem de omul modern conectat la știință, stăpân deplin pe destinul său și responsabil de acesta.

Apropo. De la umanism la transumanism, adică la conectarea oamenilor la mașini pentru îmbunătățirea performanțelor și accederea spre condiția de Ubermenschen (Supraoameni), mai e de făcut un singur pas, cel final, întrucât suntem deja atât de legați de mașinării încât acestea au ajuns să se substituie memoriei și să reconfigureze după chipul propriu mecanismele comunicării.

Desigur, ca să fim corecți până la capăt, dacă definim religia ca credință+ideologie, și umanismul este o religie, una care le surclasează pe toate celelalte la numărul de zeități și icoane. (Nici măcar hinduismul, despre care se spune că ar recunoaște 330 de milioane de entități supranaturale, n-a rezistat la asaltul Instagram.)

Selfie-ul este un by-product cultural al acestei concepții. Autoportretele – tot mai dese – realizate alături de copii africani sau asiatici, în îmbrățișări de elefanți ori delfini, la acțiuni filantropice sau de salvare a mediului, sunt expresii ale ideologiei umaniste mai bine sau mai prost înțelese.

Selfismul, în forma sa vizuală, este un fenomen deja globalizat. L-am întâlnit pretutindeni, în instanțe dintre cele mai diverse: oameni obișnuiți simțeau nevoia să se pună în centrul universului și atunci când aveau în spate o statuie a lui Gautama Buddha, dar și atunci când așteptau la coadă la KFC. Neștiute sunt căile Domnului Om.

Uber-manel-menschen.

Pe plan local – mă refer la România – selfism-umanismul este prezent de aproximativ un sfert de secol într-o formă predominant lirică: maneaua.

Fără discuție, și maneaua plasează în centrul lumii omul. De cele mai multe ori singur, figură supraumană aflată în dramatică opoziție cu sub-oamenii (dușmanii, fraierii), alteori înconjurat de un mic panteon de semizeități atent selecționate (iubita, tovarășii). Maneaua vorbește despre reușita omului prin forțe proprii – deși unii autori populist-misticoizi mai scapă referiri de complezență la ajutorul divin – atribuind această reușită unui element alchimic care în unele organisme există de la naștere, iar în altele niciodată: valoarea.

Această valoare permite Uber-manel-menschen să realizeze transmutația materiei, asigurându-și astfel o bunăstare mult peste medie fără a face niciun efort aparent, bunăstare pe care o returnează, într-o filantropie fără număr, mediului înconjurător (în special industriei auto).

Piatra filosofală valoare îi permite deținătorului ei să atingă un nivel înalt de înțelegere a lumii și a vieții, a dragostei, a relațiilor interumane, a prieteniei, a mecanismelor economice.

Transmutația finală are loc în creuzetul social, unde protagonistul atrage în jurul său cele mai frumoase femei și cei mai băieți-băieți, poziționându-se simbolic ca centru al unui univers populat luxuriant cu oameni și obiecte, lucru pe care-l poți constata – cu invidie – din aproape fiecare videoclip al genului (vezi „Așa petrec milionarii”, Florin Salam și Asu). Supraomul-de-supraom tronează în mijlocul lumii fie solitar, fie alături de femeia aleasă:

„Nu-mi pasă ce zice unul și altul
Tu ești regina, eu sunt împăratul.”  – Ionuț de la Constanța.

“Eu fac bani și-n Himalaya.”

De ce discutăm însă despre umanism, selfism și manelism pe un site de travel? Motivul este, cred, deja sesizabil din subtextul celor arătate până acum. Cultura travel, fiind extrem de vizuală, nu avea cum să scape de iradierea selfistă și nici de accentele manea care călăresc deja pe valul universalizării.

Călătorul modern se pune de fiecare dată în centrul acțiunii. Figura sa, impresiile sale, plăcerile sau neplăcerile pe care le întâlnește, acțiunile și posturile sale umplu trei sferturi din cadru. Chiar și atunci când se fotografiază cu un boșiman sau cu o femeie cu gâtul lung, cu o zebră sau cu un templu mayaș vechi de 1500 de ani, este vorba despre el, despre călător și despre reușita lui.

A călători a devenit, în ultimele decenii, un scop, un must do, o expresie a succesului material și social. În colțul din cadru în care manelistul pune un BMW, călătorul pune un templu balinez. Fotomodelului siliconat din clipul lui Ionuț de la Constanța îi corespunde un etnic masai în selfie-ul lui Doru Călătoru. Discursul manelistului și al manel-călătorului se axează, în mare, pe aceeași idee: iată cum se învârte lumea în jurul meu.  (#feelingblessed)

În ambele sub-culturi banii joacă un rol important. Pentru manelistul-alchimist ei sunt nelimitați și se cuvine a fi cheltuiți pe petreceri, pe obiecte și femei de lux („Băutură, băutură și manele/Și femei de șapte stele” – Cristi Dules). Pentru călător, care se înconjoară cu o aură de non-materialism cripto-zen, banii reprezintă cheia accesului la experiențe unice care, fiind atât de unice, îl detașează pe protagonistul lor de restul tabloului, îl poziționează deasupra muritorilor. Paradoxal sau nu, informațiile practice reprezintă coloana vertebrală a acestei culturi întrucât chiar și în Nirvana trebuie să negociezi la prețuri.

Îndrăgitul interpret român Geany Morandi încearcă o unificare a celor două sub-culturi în cântecul său “Să bată vântul și ploaia”, adevărat manifest al nomadismului digital:

“Cum găsește căprioara apă rece de izvor,
Tot așa găsesc eu bani și în vârful munților.
R: Să bată vântul și ploaia, eu fac bani și-n Himalaya” (link)

S-ar putea crede că toți călătorii din istorie s-au poziționat la fel, dar nu-i așa. Călătorul arhetipal al vechimii era pelerinul, iar misiunea sa, cu caracter inițiatic, era aceea de a descoperi baraka (charisma) prezentă în spațiile vizitate și de a o amplifica prin smerenie și bunătate (vezi splendidul eseu al lui Hakim Bey – Overcoming Tourism).

Turistul modern merge la sigur: știe din ghiduri unde se găsește baraka din abundență și, indiferent la natura profund spirituală a acesteia, plonjează cu picioarele în ea și cu mâna pe butonul REC. Nu doar că n-o amplifică, ci o prihănește prin banalizare.

De ce se lasă călătorul modern atras în acest vârtej al iubirii de sine când, în fond, călătoria ar trebui să fie expresia unei iubiri pentru lume? De ce emblazonează el călătoriile drept metode infailibile pentru regăsirea de sine când, de fapt, nu despre sine este vorba, ci despre tot restul universului? De ce ne așezăm pe noi înșine în centrul pozei obscurând astfel veșniciile care ne înconjoară și pe care, dacă tot suntem acolo, ne-am putea oferi ocazia să le înțelegem?

Este călătorul destinația ultimă a călătoriei? Este el un cuceritor sau un pelerin? Ține de credința fiecăruia.

(Fotografii realizate la Angkor Thom, Siem Reap, Cambodgia. Seria completă este aici.)