Asia la întâmplare (Ep. 5) – Un cântec între doi vulcani.

Becak-ul e o motoretă cu ataș, o mașină a săracului, folosită în Indonezia ca taxi pentru curse scurte. Motoreta e la fel de bătrână ca taximetristul, huruie din toate mădularele și se sufocă în pante. Călătorești pe o banchetă îngustă și incomodă, în bătaia vântului, a ploii, a caniculei și a noxelor înfiorătoare pe care le produc vehiculele din jur. Nu ai centură de siguranță și nici vreo bară de care să te ții. Din aceste motive, becakurile depășesc arareori granițele orașului. Şi tot din acest motiv decis să iau un becak până în munți, la Berastagi.

Anthony nu a părut prea încântat de idee.

– Boss, cum să mergem până acolo cu becakul? E departe, rabla asta trage greu, o sa facem 3 ore pe drum.
– Nu-i nimic, nu mă grăbesc.
– Sunt pante abrupte, curbe multe.
– Poți să mă duci până acolo?
– Da. Dar să știi că o să te coste.
– Cât?

Ne-am târguit ce ne-am târguit și am ajuns la concluzia că 20 de euro ar fi suma potrivită pentru ca Anthony și becakul lui bătrân să mă ducă până la Berastagi și să se întoarcă înapoi acasă înainte de apus. Mi-am urcat rucsacii în ataș și am pornit, pîr-pîr, prin traficul demonic.

Vă spuneam aici că Medanul e cel mai urât oraș din lume. Acum mi-am dat seama și de ce l-au făcut așa urât: pentru contrast, pentru impresie artistică. Pe cât de cenușiu și de prăfuit e orașul, pe atât de colorate și de pure împrejurimile. Pe măsură ce Anthony își mâna măgărușul mecanic pe șoselele desfundate, traficul scădea în intensitate, iar betoanele cedau trecerea dealurilor înverzite, plantațiilor de legume, grădinilor cu flori și unui alt ritm al vieții.

Drumul, spectaculos, n-a fost ușor deloc. A trebuit să cobor de 5 ori pentru că motoreta nu mai putea să tragă. Am cumpărat banane de pe marginea drumului și ne-am luat micul dejun din mers. Microbuze colorate țipător și supraîncărcate de oameni și marfă ne depășeau în trombă, într-o completă sfidare a oricărei norme de siguranță rutieră.

– Măi, Anthony, voi sunteți un popor de nebuni. De ce conduce toata lumea așa?
– Eh…pentru că se dau permise foarte ușor. Nici nu trebuie să faci școala de șoferi. Dai un ban la polițist și ți-ai luat permisul.
– Bine, dar ce se întâmplă pe străzile astea e sinucidere curată. Băiatul ăla dinainte a evitat un accident groaznic în ultima secundă.
– Așa e aici. Dacă ai 20 de metri să depășești, te bagi. Noi nu irosim nicio palmă de șosea.

Câtă eficiență!

Aproape de Berastagi, traficul s-a întețit din nou. Camioane treceau în sus și în jos pline ochi. Berastagi e situat la 1300 de metri altitudine, între doi vulcani: Sibayak și Sinabung. Solul vulcanic, combinat cu climatul ceva mai rece decât în vale și cu priceperea localnicilor, au transformat regiunea Karo Highlands într-un El Dorado agricol. Piața dădea pe margini de atâtea legume, fructe, păstăi, flori, cafea și varză. Am menționat special varza pentru că, la 50 de metri de piață, în mijlocul unei giratorii, trona un monument bizar, reprezentând, ați ghicit, o varză.

– Ce-i cu varza asta în mijlocul drumului?
– E un monument.
– Observ. De ce să îi fi ridicat verzei monument? A luptat în vreun război?
– Ei, război. Nu. Varza a constituit un produs de export foarte profitabil în ultimul secol. Aici se face varză foarte bună. O trimiteam cu vapoarele până în Singapore, China și Japonia. Oamenii au făcut bani buni cu varza și de aceea i-au ridicat statuie.

Așa se explică, probabil, nasturele din Piața Charles de Gaulle. Băieții trăitori prin Primăverii s-or fi îmbogățit din exportul de nasturi și s-au gândit să cinstească obiectul muncii.

Dincolo de forfota agroalimentară care nu încetează nici noaptea, Berastagi e un locșor minunat. Cei doi vulcani, care fumegă activ, sunt o amenințare dar și o mare binecuvântare pentru acest meleag. Gunung Sibayak, înalt de numai 2100 de metri, e considerat cel mai accesibil vulcan indonezian. Totuși, e nerecomandat să îl escaladezi singur. Drumul până sus e ușor, dar la întoarcere e posibil să nu mai nimerești poteca. La Wisma Sibayak, pensiunea unde am tras în cele din urmă, era afișată la vedere o listă de 20 de persoane care muriseră sau dispăruseră în duel cu vulcanul.

Pensiunea era curată și amabilă. 5 euro pe noapte. Un pat, o măsuță și baie proprie. N-avea apă caldă, ceea ce, la 1300 de metri altitudine devine o problemă, că nopțile sunt reci. Am închiriat una dintre cele două motorete disponibile în tot orașul și am pornit să văd împrejurimile. Nu aveam niciun program, nu mă grăbea nimeni. Puteam să stau aici cât voiam. Ce senzație demențială!

Orașul s-a făcut nevăzut după doar 5 minute de motorit. Am luat-o direct spre vulcan, cu gândul să îl încojor. Peisajul era atât de frumos încât mă luase amețeala. Câmpuri verzi impecabil îngrijite, grădini înflorite, livezi de pomi fructiferi, pârâiașe care se ițeau brusc din pădure pentru a dispărea imediat în marea de copaci și oameni care-mi făceau cu mâna și-mi zâmbeau. Iar în fața mea, fumegând, vulcanul.

Am scos camera din buzunar și am început să filmez. Greșeală fatală. Cu o singură mână pe ghidon și cu ochii pe ecran, n-am putut evita un gropan și am căzut urât de tot. Dacă n-aș fi purtat cască îmi lăsam amintirile pe asfalt. Aveam un genunchi julit și cotul făcut praf în două locuri. Eram sigur că l-am spart. Chiar la marginea drumului era o casă izolată, pe a cărei prispă o fetiță mă privea mirată.

– Air. Ada air? Am întrebat-o.

A fugit repede în casă. Mă gândeam că s-a speriat, dar nu. A revenit cu o ulcică de apă și mi-a dat-o să mă spăl. De-aia e bine să știi două trei cuvinte în fiecare limbă. “Apă” fiind unul dintre ele.

Chiar dacă sângeram ca un purcel sacrificat, n-aveam chef să mă întorc în oraș chiar atunci. Mi-am pus un pansament (le țin tot timpul în rucsac) și am plecat mai departe, spre lacul Kawar. Am oprit în sate, am făcut poze, oamenii m-au invitat la un pahar de ceai, am stat de vorbă. M-am rătăcit prin labirintul de străzi care păreau făcute fără nicio intenție de a duce undeva. Am ajuns la lac, mi-am schimbat pansamentul și am luat-o pe jos printre grădini și livezi. Eram aproape de vulcan, primele fumerole se zăreau la limita culturilor. Un bărbat și o femeie se opriseră din muncă și mâncau de prânz la umbra copacilor. Doar motoreta și aparatul foto indicau că ne aflăm în secolul 21. În rest, totul arăta ca la începutul lumii.

Cerul s-a întunecat dintr-o dată. La latitudinile astea, ploaia nu stă mult pe gânduri. Cum se strâng norii, începe. Am luat-o spre casă și era cât pe ce să scap neudat, dar cu 200 de metri înainte de destinație, s-a pornit potopul. Am intrat în cameră murat până la piele. Mi-am scos hainele ude și m-am apucat să-mi verific mai atent rănile. Cea de la cot nu arăta bine deloc. Se vedea osul. Sângera abundent. M-a luat cu leșin. Am coborât la recepție și am întrebat de un dispensar. Sami, fiul patroanei, un puști de 15 ani, s-a oferit să meargă cu mine. Din fericire, dispensarul se afla la numai 50 de pași de pensiune. Asistenta și medicul, care rupeau un strop de engleză, m-au asigurat că nu mi-am rupt nimic, dar că am nevoie de niște copci.

Mie mi-e groază de medici și spitale, mai bine mor decât să merg la doctor, dar la dispensarul din Berastagi m-aș mai duce, chit că n-am nicio problemă de sănătate. Oamenii au fost extrem de calmi și de drăguți, iar medicul s-a asigurat că n-am să simt nicio durere. N-am simțit. Am plătit 10 euro pentru operație și pentru o punguță cu medicamente și m-am întors la pensiune. Era deja seară, eram rănit, proaspăt operat și mort de oboseală. Patroana mi-a împins sub nas o supă caldă, iar Sami și-a adus chitara și un teanc de reviste.

– Hai să cântăm, să te mai înveselești.
– Ştii să cânți?
– Așa și așa. Încă învăț. Uite, am aici partiturile.

Revistele cu pricina conțin nici integrame, nici horoscoape, nici sfaturi pentru o viață sexuală mai intensă. Conțin partituri și versuri. În Indonezia, muzica e sport național. Toată lumea cântă. La chitară, la voce, la flaut, la muzicuță, la tobe, la sticle și borcane, la furculițe și farfurii, la ce-o fi. Sami aspira, la rândul lui, să devină un foarte bun chitarist. Cu asta își ocupa serile: repeta.

– Vrei să auzi melodia mea preferată?
– Sigur. Cum se numește?
– Bintang.
– Aia a lui Anima?
– Da, o știi?
– Normal că o știu! E și piesa MEA preferată!

Era piesa pe care urma să o cânt cu Aloel în Batam peste două săptămâni. Piesa pentru care venisem în Sumatra. Piesa pe care o cântasem la karaoke-ul din Medan cu o seară înainte. Piesa preferată a lui Sami. Am cântat-o de două ori. Puștiul se mai încurca în acorduri, dar nu conta, îi dădeam înainte. Pe urmă a luat o altă revistă din vraf, a răsfoit-o și a început alt cântec, apoi altul, apoi altul. S-a oprit.

– Doar pe-astea le știu. Atât am reușit să învăț. Tu știi mai multe, probabil.
– Nu, eu nici nu știu să cânt la chitară.
– Cum adică nu știi să cânți la chitară???
– Pur și simplu. Nu știu.
– Dar la tine în țară sunt mulți oameni care cântă la chitară?
– Nu prea mulți.
– Păi și voi seara cum vă distrați?

Chiar așa. Noi seara cum ne distrăm?

(va urma)