Pământul de Mijloc (6). Cappadocia. Înliniștirea yellelor.

(Guest post de Dragoș Bîrlea. Primele cinci episoade sunt aici. Blogul lui Dragoș, pe care puteți citi varianta integrală a textului, este aici.)

Hajde, plavi moj safiru,
Hajde česnio mi nemiru…

Pe vremea când ascultam piesa asta, într-una dintre permisiile adolescenței mele, la Arad, căutam neliniștea ochilor preferabil albaștri. Azi îmi place liniștea ochilor verzi pistruiați. De care mi-e dor. Însă mă așteaptă Cappadocia. Hajde, Drăgoșele.

Îmi iau hotelul în Adiayman. Hilton, mai scump decât zice bugetul, dar mult mai ieftin decât mă așteptam. Am nevoie de un respiro, de un răsfăț, de o odihnă zdravănă, sunt deja obosit și mă așteaptă o zi de maraton și o noapte în autobuz. De la Adyiman mai văd eu. Hai să trecem podul ăla când om ajunge la el, că n-o fi prea îndepărtat, chiar dacă-i pe Eufrat, și de-acolo intri în Mesopotamia, între râuri, curgeri potabile.

Urc cu liftul la ultimul etaj, pe o terasă la fel de acoperită ca și vremea de azi. Mic dejun solitar, o abundență de bunătățuri grecești și anatoliene (alias turcești). Măsline bune, omletă, roșii și brânză gustoasă, ceva mezelicuri, unt și miere, curmale – o minunăție – și mai ales cafea bună și lapte pentru pâinea cu unt și miere.

Îmi umplu de două ori farfuria sub privirile ușor deranjate și suspicioase, în spiritul orașului, ale anatoliencei între două vârste care se ocupă de breakfast. E singurul alt suflet de pe terasă, probabil soția proprietarului și mama fetiței rușinoase care știe ceva engleză. Ignor undele negative, mă bucur de dimineața asta vie și de planul zilei de azi, încropit cu greu, printre nenumărate fundături de tururi de Cappadocia căutate pe net, care ori erau îngrozitor de scumpe, ori nu erau deloc.

Dacă dă Domnul să se așeze lucrurile cum am plănuit, iau un taxi de la colț, ca ieri, dus-întors până la Goreme și Derinkuyu și să mă tot opresc pe drum inclusiv la Kocabag, la vinărie, să mă ocup și de vinișorul care înveselește inima omului, cum zice la Psalmi. Triada imposibilă a călătoriilor timp-bani-devăzut/defăcut/debăut lovește din nou și e clar unde va durea mai tare.

Minima moralia.

Cobor în cameră și vorbesc un pic cu Motănelul pe net despre faptul că mă simt mai bine, despre woawaaw, despre zâna lui Vasile pe care o chinuie talentul și apoi despre fiul lui Pleșu și povestea lui cu drogurile, despre dublul standard, despre punctul meu sensibil care e Pleșu și, mai ales, despre minima moralia.

L-am iubit pe Pleșu. I-am citit, probabil, toate cărțile, i-am sorbit cuvintele scrise ori rostite, i-am ascultat cu venerație cântecele de pahar înregistrate demult, în exil la Tescani, am revenit mereu la el, la bonomul bondoc cu savoir vivre și în cele lumești și în cele spirituale. Mă revăd stând emoționat la coadă pe scena Casei Universitarilor din Cluj ca să primesc un autograf pe proaspăt lansata și deja citita capodoperă Parabolele lui Isus, la a cărei lansare de autor tocmai asistasem.

Povestea hasidică a Rabinului din Cracovia m-a fermecat și de atunci mă însoțește mereu. Să merg departe ca să văd aproape, să caut comoara de la capătul lumii ca să o descopăr apoi, cu ochii curățați de călătorie, nicăieri altundeva decât sub propriul pat. Până la urmă, asta e parabola chintesențială a călătorului.

Cum zicea Horațiu în Odele sale, animum non ælum mutans qui trans mare currunt. Călătorul, călătorind, își schimbă cerul, nu sufletul. Și totuși, ceva din cerul sufletului călătorului devine. Devine, probabil, din ce în ce mai mult el însuși, cel de pe patul din cămăruța lui din Cracovia, acum văzut, acum viu.

Ies pe stradă. E tot noros și nițeluș frig, nu-i bai. Fac pași spre colțul străzii unde se vede un taxi. La volan e un băiat tânăr care, normal, nu rupe nicio boabă pe engleză. Începem târguiala, el mă ia tare direct spre stele, eu îl cobor spre pământ mai să-l dau cu capul de el, situația e aproape de implozie, dau să plec și chiar plecam, dar până la urmă ne înțelegem. Îi pun în palmă 400 de lire pentru toată tărășenia care va urma. În principiu, pe la 7 seara vom fi înapoi.

Frazbile și Granchioase.

Mă urc în Honda lui galbenă și cojită, o mașină dealtfel mult mai faină decât cea de ieri, hai să mergem. Omul dă drumul la aparat, zice că e poliție. Se jură însă că 400 face, că o să văd când ne întoarcem. Ieșim repede din oraș și blocurile nenumărate lasă loc caselor și apoi grădinilor de piatră cu ziduri antice presărate printre merii oamenilor.

Piatră, piatră și iar piatră peste tot, în curțile unor firme, pe deal, pe câmp, pietre sau ziduri, cine le mai știe. Butuci de viță de vie bătrâni, contorsionați, dar îngrijiți. E frig, muntele înzăpezit tronează de la 4000 de metri. Mă gândesc ce cald și verde o fi deja la noi. La noi, în Cracovia.

Peisajul se schimbă, apar dune de nisip. Pe dreapta se vede un munte ca un con vulcanic cu un șir perfect rotund de peșteri săpate în el ca un colier, mai sus de mijloc. Ne apropiem de Cappadochia, țara săpată în piatră. Turcul își alimentează mazda galbenă și decojită la un lukoil. Așa le zice el benzinăriilor, cum și noi le zicem peco. Pe lukoilul acesta scrie Kadoil, așa cum pe Honda scrie Omer. Probabil e numele tipului.

Când ieșim din lukoil văd polițiști și dau să îmi pun centura. Presupusul Omer scoate un nțțțțț sonor și-și dă ochii peste cap de mai au un pic și-i cad în craniu. E modul lui tipic turcesc de a-mi zice că nu e cazul. O să pun gestul ăsta la mine în colecție, e de ținut minte combinația asta rară între aroganță, chiar dispreț, și o ciudată disponibilitate la comunicare, totuși nu suficientă pentru a se obosi să spună nu. Cam cum mâna bunicul boii.

Ajungem în Urgup. Orașul stă pe o stâncă și e înconjurat de stânci. Dar stânca nu e chiar de stâncă, ci dintr-o gresie nisipoasă, tare pe alocuri, moale în rest, numai bună de scobit cămăruțe, tuneluri, galerii sau chiar un oraș întreg într-însa. Arată ca bolovanul din Frazbile și Granchioase (1), una dintre multele nuvele SF din Almanahurile Anticipația cu care mi-am îmbogățit copilăria.

Drumul curge prin orașul de jos, pe lângă Bolovan, ca să facă un cot spre stânga și să înceapă urcușul spre prima oprire, la Asmali konak. Konak, nu han. Oprim în parcare. Simt nevoia să fac poze, să pipăi și să urlu este, vorba lui Arghezi. Intru pe alei, printre case, într-un labirind de piatră galben-crem, cine știe ce șvaițer e pe dedesubt, se vede prin alte părți cum piatra e sfredelită.

Trec pe lângă niște flori la ferești săpate în piatră. Arată halucinant și magnific. Mai urc nițel și văd intrarea într-un boutique hotel: Turcia turistică în versiunea ei premium, hoteluri de lux, boutique, felinare, fier forjat, piscine și „insh’Allah”. Mai sus pe drum, o vinărie.

Chemarea vinului vrea să înșală la mine, dar mă țin tare. Intru doar nițel, cu Omer după mine, ca Isus când a intrat în casa vameșului ca să vadă cum se calcă dreapta credință. Îl și văd că dacă ar putea ar face ca Murat al Patrulea (2), sultanul bețivan care umbla deghizat noaptea prin cârciumi și poruncea execuția pe loc a celor prinși beți. Plecăm. Am altă vinărie în ochean.

Dăm un pic de gaz, apoi oprim la niște platforme babadochiene, la Peri Bacalari, spre ieșirea din Urgup. Peri înseamnă coloane, stâlpi, pari. Arată ca Babele din Bucegi, mai mici și mai subțiri, în rest la fel. Cât văd cu ochii se întinde un ținut de basm. Fărâmicios. Nu basmul, ci ținututul. Sunt mulți turiști, majoritatea turci. De aici, traseul duce spre Nevsehir, nev-sehir, nav-sahr, orașul nou în persană. Mai avem până acolo. Acum o luăm un pic în sus, spre nord, printre movile roșiatice ascuțite, castele de nisip picurat pe plajă. Un întreg univers de nisip înpicurat, întărit și trăit.

Guguloaie, pământ roșu, moțuri și trupuri, cărări, peșteri, coloane, sfărâmături, ferestre în piatră, uși, înăuntru camere, cotloane, case, afară buruieni și niște copaci anemici, pârâți. Mă dau jos scurt la Devrent și apoi la Deve Peri. Vreau să pun mâna, să văd dacă e genul de piatră pe care o știu de lângă Cluj, bolovanii rotunzi, trovanții de care sunt pline pădurile din jurul Clujului, piatră de cetate veche, piatră veche, putrezită, sfărâmicioasă, din care am văzut și pipăit ieri la Karahoyuk.

Într-adevăr, piatra e foarte friabilă, parcă e gresia pe care o arunca Făt Frumos în spate din goana calului să crească deodată, Deo-dat de Dumnezeu, un munte. Să nu treacă Scorpia. M-am lămurit.

După douăzeci de minute pe un drum de basm ajungem la muzeul din Zelve. La intrare, în canionul uscat, galben-roșiatic, pământ nisipos din care se ridică rânduri-rânduri butași de viță și pomi înfloriți. Arată ca un paradis în deșert, o oază a bucuriei inimii străjuită de wigwamuri (3) de piatră.

Unul dintre wigwamuri, o colibă ascuțită, scobită în piatră, arată ca un cap de căpcăun, căp-găun, cu gură și chior de un ochi. Un alt mușuroi de nisip întărit e ars pe dinăuntru. Un altul are etaj. Altul e închis cu o ușă de lemn lăcuit, cu lacăt nou și lucitor. Cineva duce tradiția mai departe, sau poate doar se cațără pe cadavrul ei.

Aud zgomot clăpăcitor de turiști, umblu după râsete și, într-o grotă asunsă printre movile, dau de niște ucrainieni între două vârste și aproape de a treia, care mănâncă și se veselesc. Sunt din Zaporoje, locul cataractelor, the-poro-jiu, parii ascuțiți care parează curgerea jiului Dniepr. Par sau para sau pala sau palanca sau phalanga.

Zdrazvuite, le zic în rusește, că nu știu boabă de ucraineană. Za draj voite, adică vă voiesc dragul. Știam eu că rusa, slava, a influențat româna, că așa ne-au învățat de mici copii unii care ori nu știau, ori știau eu mai bine și nu voiau să știm și noi.

Mai știam că, dintr-un departe indoeuropean, slavii și germanicii sunt înrudiți. Dar să avem același mod de citire pe cuvintele de bază, pe silabe, e mai mult decât ciudat, e revelator, înseamnă rădăcină comună, limbă comună, acea PIE, proto-indo-europeana, o limbă și un neam din care provin toate prin împleticirea idiomurilor și pronunție diferită.

Cuvintele de bază, scurte, ca the-ză-ță-dă-de, poziționate ca sufix sau prefix, înseamnă în toate limbile, slavice, latine, germanice, același lucru: articolul hotărât, semnul completitudinii, al arhetipului, al lucrului perfect dedicat, dar mai ales semnul Prezenței lui Dumnezeu.

Ca în povestea olarului care făcea fiecare vas cu o mică hibă, fiindcă perfecțiunea e semn și aparține doar lui Dumnezeu, iar un vas făcut potențial perfect ar fi fost luat în ceruri imediat, întreg sau pe bucăți.

Ucrainienii, slavi simpli și binevoitori, mă poftesc să mă veselesc cu ei. Spasiba balșoi, insist eu în rusă, dar, deși mi-ar plăcea, îmi fac cu ochiul grotele din valea muzeului. Paka. Paka și ție, zic ei, pace, rămas bun. Plec cu un gust de prietenie, de frăție indo-europeană.

Înliniștirea yellelor.

La intrarea în muzeu, după ce plătesc biletul, mă întimpină un kopek (câine). E simpatic. Îmi pare rău că n-am nimic să-i dau să mănânce. Vine după mine cu acea credință în bine pe care câinii, având-o față de noi, se străduiesc să ne-o transmită ca s-o purtăm în fața lui Dumnezeu. Intru în muzeu, cu kopekul după mine dând vesel din coadă. În fața mea se deschid trei văi. Și eu care, crezând că e doar o plimbărică, i-am zis șoferului că stau 15 minute.

Valea, văile, Zelve, sunt rămășițele unei foste mari așezări isihaste. Adică a celor care căutau isihia, Ia Sa-hia, adică ființarea în sfințenia lui Dumnezeu, înliniștirea. La noi a ajuns ca sihăstrie, că cine face isihasm se retrage din lume. Grecii le ziceau isihaștilor anchoriți, an-Chora-the, an-Chara, an-Har, cei care caută și se lasă în voia Harului care e luminos și clar, chiara, Chara, ca biserica Chora cea în eternă „restaurare” la Constantinopol, că mă încearcă o lacrimă când mi-o amintesc.

Revin cu surpriză la identitatea de formă și de sens adânc anchora-ancora, an-chara, a sta în an-kara, în voia harului, dar char-ul e de fapt o piatră, chaer-t în engleză înseamnă cremene, chiat-ra e piatra, car-pati sunt cei făcuți din piatră. A mă ancora înseamnă a mă lăsa legat de piatră, care e un har.

Anahoreții sunt cei care se retrag din lume aici, în Zelve, și în multe alte sihăstrii, în pustie sau nu, sunt cei care fug de lumea văzută, cât pot, și trăiesc aici o viață demnă și aducătoare de Împărăție nevăzută, sunt cei care se sfințesc aici pentru dincolo, sfinții vii, morți pentru lume, căci ei au înțeles și au acceptat că omul, ei, noi, suntem în lume dar nu suntem din lume.

Urc și cobor prin răcoarea încă dimineții, prin praful roșiatic, intru și ies, bat la pas cele trei văi, cele trei cartiere ale orășelului isihast plin de chilii, de biserici, de grajduri, mori și iarăși chilii.

Kopekul se ține după mine și mă privește cu speranță. Mă bucură compania lui. Intru într-o biserică săpată, cum altfel, în piatră. Se văd urme de icoane pe zidărie, un alt fel de icoane, doar ocru pe fondul bej al stâncii, naiv, se vede un Sfânt Gheorghe omorând un balaur care nu se vede. Așa e, balaurii cei mai răi nu se văd. Marea înșelătorie a diavolului e să ne facă să credem că nu există. Ca un vas klingonian întrat în cloak, care ne lucrează din nevăzut. Și nu e unul, e o legiune întreagă.

În nava centrală a bisericii e scobit un baptisteriu. În piatra asta începe și e săpată lucrarea lui Vasile cel Mare, episcopul Cesareei, părintele mișcării isihaste cappadochiene care a pornit din învățăturile lui și ale părinților pustiei Nitriei, Keliei și Schiției în deșertul egiptean de la sud de Alexandria.

Se simte târziu. O iau pe ultima vale, spre ieșire, cu cățelul după mine. Câțiva turiști turci, unii speriați, alții doar curioși, mă întreabă dacă ăsta micul mușcă. Or crede că-i al meu.

Văd o deschidere în munte, uriașă ca o catedrală, poate chiar o catedrală. Nu știu, e prea departe, de partea cealaltă a văii, nu pot să ajung la ea. Am o senzație de Huda lui Papară din Apuseni, la Sălciua (4). Arată la fel. Și asta de aici e tot o huda, hut al ghod-ilor în care stă, se retrage, se înliniștește, nimeni altul decât papa, că de aia e papală, zice și legenda că Papară ăsta era un conducător din vechime, un papă cum ziceau grecii la părinți, papa, tata.

Mă îndrept prăfuit spre parcare, pregătit să-i dau cățelului ceva de mâncare, dar ia-l de unde nu-i. Mă las momit într-o dugheană unde un moș mă invită să stau jos până-mi face baba lui, o femeie ca pe la noi, o plăcintă anatoliană cu ce vreau eu. Cu ce vreau eu? Vreau una cu brânza și una cu spanac și brânză, zic eu gândindu-mă la kopek și la Omer care mă așteaptă în mașină și nu cred că a mâncat ceva.

Baba dochia frământă brânza, face aluatul sub ochii mei, îl intinde pe plita sub care arde un foc de cărbuni. E slow food, durează mult, o experiență minunată în sine. Vorbesc scurt cu mama la telefon până se face prima plăcintă. E bucuroasă să mă audă.

Plăcintele sunt gata pe rând. Mușc din prima, pe a doua o iau la mână, mulțumesc babei și moșului, caut kopekul din priviri, nu-i nicăieri, și mă apropii de taxiul în care Omer probabil m-a dat deja pierdut. Îl îndulcesc cu plăcinta cu spanac și plecăm.

Pe drumul spre muzeul celor 13 biserici în piatră din Goreme trecem pe lângă Pasabagi, fairy chimney, șemineele de basm, numele oficial turistic. Surprinzător sau nu, în limba engleză există cuvântul peri care e sinonim cu fairy, zână, ființă supranaturală, spiriduș.

Știm că p devine ph și apoi f, deci peri devine feri, adică fairy. Dar ce caută același cuvânt în turcă? Și de ce ținutul ăsta de basm, de fairy-peri e de fapt un ținut al parilor, stâlpi ascuțiți, pari de piatră cu căciulițe în cap? Pari îl regăsim în persană, de unde se știe că a intrat în turcă sub forma peri. De fapt, cred eu, e un cuvânt vechi găsit și furat de turci, care înseamnă, țineți-vă bine, demon, deva sau peri, fairy, în latină furia, în engleză fury, la fel și în kurdă și în armeană, mult înainte de venirea turcilor în Anatolia.

Și mai mult. Pari are forma parig în persana de mijloc, adică fryg, prăjină, lucru ascuțit și la înălțime, phrigian, frigian. Cine are curiozitatea să caute cum arăta boneta frigienilor, căciula purtată de ei ascuțit, la înălțime, pe prăjina care e omul înalt, o să dea de căciula dacică.

(Ia-mă încet că amețesc, Drăgoșele. Lasă-mă să și înțeleg ceva.)

Par în română, lucru ascuțit și demonic în persană, peri-fairy e basm, spiriduș, făptură supranaturală, cumva benignă, dar când zicem fury, furia, știm că nu e chiar așa. Asta mi-e clar. Dar de ce forma asta identică, dar cu sensuri oarecum diferite?

În sogdaiană/sakadiană, despre care vom mai vorbi, pairika, plyk, pr‘yk înseamnă demon femelă. Hopa! În Oltenia, priculici e un lup demonizat, demon cu chip de lup care omoară tot, stă de price, împotrivă, înțeapă tot, prick, cu pricepere, price-peri.

To prick înseamnă a înțepa, a găuri, a împunge cu ceva ascuțit ca o brișcă sau prișcă, un prici sau un brici care taie și pricăjește. De unde se vede că zânele, fairies, peris sunt vrăjitoare, demoni femei, care stau în vârf de munte sau de pari, și urlă, yell, ca ielele, omoară și înțeapă fiindcă sunt fury-oase, sug sângele ca niște priculici ce sunt.

Poate știa Bram Stoker ăla ceva. Și cred că și Vasile cel Mare știa ceva. Că exact în locul ăsta au ales să se liniștească, printre pari și în vârf de pari, isihaștii, anahoreții căutători ai împărăției lui Dumnezeu din ei înșiși, aducători ai acesteia în afara lor, pe pământ, pe locul sfințit de om.

Îmi pot doar închipui cum au arătat începuturile, ce chin, ce bătălii spirituale, ce efort de luare în stăpânire și priculit priculicii cu parii de lumină ai sfințeniei. Îmi place imaginea asta: anahoreți, cavaleri Jedi ai luminii, ca Marcu Ascetul, cu săbii de laser, pari de lumină, faruri ale Împărăției. Pharos înseamnă far și par de lumină, în greacă.

Locul unde cobor din mașină e o pădure de pari, de stâlpi din gresie moale, cu vârfuri conice, ca niște case pentru anahoreți. Asta și făceau numiții stâlpnici, sihaștrii care au adus înliniștirea mai departe de lume cățărându-se în vârf de stâlpi și trăind acolo după modelul lui Simion sirianul.

Alții, mai ales în isihasmul rus, s-au ascuns de lume la propriu zidindu-se în chilii, cu doar un orificiu pe unde să intre mâncarea și să iasă rămășițele. Înliniștiții în extrem, așa-numiții zăvorâți, the-dvor-thi, ce de după ușă, ză-vor, nu înainte de ușă, pri-dvor, duor, door. Pe care, fără dubii, îi mai apucă dor-ul de ce-i dincolo de door, așa numita tristețe după lume în praxisul isihast.

Nisipul și roca sunt albe ca gheața, zici că sunt pe Lună, doar furnicarul de turiști turci mă menține în realitate. Locul e frumos, dar e cotropit, nu e pic de liniște aici, că după ce anahoreții au gonit peri-le, periculoase ca-n peril, au venit turcii și i-au gonit pe ei. Isihasmul a plecat de aici, plec și eu, că cine știe cine i-a luat locul.

Icoanele iconoclaștilor.

Goreme de azi se numea pe vremuri Korama, Chorama, Chara-ma, locul harului viu, al pietrei vii și al bisericilor săpate într-însa, nu mai puțin de 13 la număr, un oraș sfânt într-o coastă de munte. Și locul acesta a fost hitit demult tare, apoi creștin, arab și azi e turc.

Muzeul e bine organizat, asta e Turcia turistică, de vitrină, cu fața furată și fardată. La doar 70 de kilometri de aici, în Kayseri, găsești Turcia așa cum e ea de fapt. Trec din biserică în biserică, fiecare e mai surprinzătoare decât cea dinainte. Icoane ca de la facerea lumii, apoi iar icoanele naive, roșu pe crem, ca cele de le-am văzut la Zelve, ciudate, diferite, ca niște anti-icoane.

Apoi aud un ghid turc articulând în engleză gândurile care mă încercau: astea sunt icoanele iconoclaștilor. Până să vină turcii să tranșeze subiectul purității doctrinare și teologice, creștinii s-au bătut prin Sinoade pe multe teme spinoase ca natura divină a lui Hristos, Sfânta Treime, natura divină a Născătoarei de Dumnezeu, Theotokos, dispută din care Nestor, deși patriarh, a ieșit exilat și a dus creștinismul prin Persia și Sogdiana până în China. Printre aceste dispute a fost și cea asupra chipului sculptat, eidole, și al celui desenat, eikone. Și dă-i și luptă, unii că nu, că zice în Scriptură, alții că da, că sunt doar ipostasuri, reprezentări ale divinității și nu e închinare la idoli.

Aici, în Chorama-Goreme, ajung să văd și să înțeleg o frântură din ce a fost. Până la urmă, și iconoclaștii aveau icoane. Se văd aici, pe peretele de la Tokali Kilise, chilia, e-kilise, adică eclesia, e clar în icoanele din jur că victoria, cel puțin politică și în unele cazuri chiar militară, a fost a iconodulilor, care au impus și legitimat prin dreptul forței imaginea, eikona.

Locul e copleșitor și vine după alte locuri copleșitoare. Deja am făcut prea multe pentru o zi și mai am o jumătate de zi înainte. Mă rog, mulțumesc lui Dumnezeu că m-a adus aici, ies din biserică, mă scobor pe scările de metal, mă îndulcesc cu imaginea unui prun înflorit pe fundalul crem al stâncii-biserică și o iau spre ieșire, sub cerul plumburiu. Pe alee văd, în sfârșit, niște femei frumoase, înalte, una blondie, două brunete. Rusoaice frumoase. E un pleonasm.

După ce mă cațăr pe castelul Uchisar, la ieșire e vinăria Kocabag, al cărei vin l-am încercat la Constantinopole. Castelul nou, că asta înseamnă, e sfredelit ca o termitieră, iar deasupra îi flutură steagul roșu cu semilună și stea, un steag deopotrivă comunist, masonic și islamic.

Coborând de la castel, Omer trece din greșeală de vinărie. Nu prea știe locurile, e departe de Kayseri și nu cred că a mai făcut ture ca cea de azi. E și el curios. Intrăm împreună la Kocabag, unde e plin de sud-coreeni degustători. Mă duc țintă la barul de degustări, atras magnetic. Omer, altfel țanțoș și gomos, pășește în urma mea jenat, ca un kopek. Nu e în mediul lui, simte că a intrat pe terenuri mișcătoare. Eu beau, deci exist, zice Robert Scruton. El nu bea. Bucură-te de ceea ce ești și îi vei bucura și pe alții, spicuiește Scruton din Gargantua și Pantagruel. Asta și vreau. Roger.

Degust vinuri din păhărele de țuică, dețuri. Omer ar încerca și el, e la un pas să bea ceva sau măcar să guste, dar privirile turcilor de dincolo de bar îl potolesc. Îmi iau patru sticle, dintre care unul identic cu cel băut la Constantinopol, unul degustat și decent și două mai scumpe, nedeschise la degustare, luate la ghici, în speranța că vinișorul va înveseli inima omului Dragoș când acesta va avea mare nevoie de așa ceva, în estul îndepărtat, în Kurdistan, departe.

Așa se termină cele cinci zile de abstinență forțată.

Orașul ascuns.

După vreo jumătate de oră în goana Hondei și după câteva întrebări la localnici – ce săritori și prietenoși sunt turcii între ei! – ajungem la Derinkuyu și parcăm lângă biserica părăsită. Pe când planificam călătoria, era un vis să ajung aici și nu vedeam cum aș putea-o face, dar iată-mă.

Se zice că orașul subteran a fost descoperit de un turc care lucra în spatele casei prin 1954. Istoria oficială uită să spună că aici erau casele grecilor și ale armenilor cappadocieni omorâți sau izgoniți cu totul în 1923.

Coloniștii turci pe care i-au adus în loc habar nu aveau de istoria locului, nu știau că fiecare casă avea un tunel spre orașul interior, că acesta era un mod de viață ancestral, din negura epocii de piatră, transmis de hitiți și de greci până la ștergerea lor din istorie și „descoperirea” făcută de țăranul turc. Care s-a trezit locuind în viața altuia, în casa altuia, casă mare și bogată de piatră, așa cum văd aici peste tot, în ciuda avansatei stări de dărăpănare. Că deh, ăla care primește gratis sau câștigă la loto, risipește.

Am citit undeva că orașul ar avea 5000 de ani. Xenofon vorbește despre el în Anabasis, la 300 înainte de Hristos. Pare încă și mai vechi. Cobor pe scări. Trec de una din gurile de intrare. O piatră ca cele de moară, uriașă, e trasă în lateral. Pe vremuri bloca intrarea. E o rolling stone. Abia încap prin deschizătură. Piatra e obosită, consumată. Cobor și mai adânc și ajung la un spațiu mare, generos. Unii zic că aici era biserica, alții că staulul. Poate ambele. Asta visa și Baiazid, să dea calului ovăz din pristolul, priest-olul de la Roma.

Am senzația de bunker atomic, ca cel de pe Calea Turzii din Cluj, în care am intrat pe când eram la liceul militar și care șade acolo neștiut de mai niciunul din cei care nu trebuie să-l știe.

Cobor și mai adânc prin tuneluri înguste, amenajate și iluminate. Apartamente, paturi, coridoare largi, boltite, cămăruțe, culoare, e un univers întreg în termitiera asta. Aici, piatra e tare, zdravănă. Abia poți respira din cauza oxigenului rar, d’apoi să mai și sapi. Ajung la una dintre gurile de aer și pot aprecia cât sunt de jos. Sunt la nivelul 8, la peste 80 de metri sub pământ. Oare cum iluminau? Focul consuma puținul oxigen. Și cum respirau? Și oamenii, și caii, și vacile, cum?

Am o acută senzație de tuneluri Cuchi din Vietnam, lângă Saigon, în care m-am vârât acum câțiva ani fără să știu unde intru și în care m-a apucat o groază uriașă dublată de niște crampe musculare crunte. Ca și acolo, și aici se simte un aer de pe viață și pe moarte.

Derinkuyu și Kaimakli sunt două foste sate grecești care se numeau Malakopea și Enegup. Se află la 10 kilometri unul de altul, dar sunt legate între ele prin subteran. De fapt, cu totul sunt două sute de orașe cu cel puțin două niveluri între Kayseri și Derinkuyu, adică un megalopolis subteran întins pe vreo sută de kilometri. De care știm. Câte altele or fi de care nu știm?

O lume întreagă adastă în adâncul pietrei, ascunsă de lumină. Toată Anatolia e o lume a pietrei, văzute și nevăzute, care ascunde ochiului o parte a adeăratei istorii a lumii. De ce să te bagi ca un șobolan în pământ până la asemenea adâncimi? Și cum?

Aerul care intră prin puțuri nu era de ajuns nici pentru oameni, cu atât mai puțin pentru animale sau foc. Și pietrele acelea de moară din uși spun o poveste cruntă. Am obosit înăuntru. Și fizic, și sufletește. Urc și-mi simt cămașa udă, în ciuda răcorii. Am crampe la coapse, răzbunarea vietnamezilor sau a hitiților. Am cam tras de mine azi. Ies.

Biserica din Derinkuyu e superbă. Pare armenească, mă și mir că e încă în picioare și, mai ales, că nu e în „restaurare”. E doar în părăsire. Dau târcoalele zidului de incintă și mă minunez de frumusețe.

Din loc în loc, pe zid, sunt grafittiuri în turcă. Allahu Akbar scris cu negru. La câțiva pași mai încolo, scrie bekle dedi gitti, ceva de genul „atenție, v-am zis (că o) să dispăreți”. Biserica are trei nave, plan cruciform, acoperișul e de piatră. Intrarea e străjuită de o clopotniță ca un turn armenesc. Seamănă izbitor cu baptisteriul de la Mânăstirea Curtea de Argeș.

Intrarea în biserică e ornată cu arabescuri armene, probabil cuvântul corect ar fi armenescuri. Ghirlande de pom al vieții sub forma viței de vie se împletesc deasupra a două porți de bronz monumentale și închise. Pe ele scrie cu spray Mahir, adică mahăr, priceput, cel mare. Probabil la Allah se referea autorul.

Am inima circită și deplâng, sic transit…Înconjor biserica, poate dacă aș înconjura-o de trei ori ar învia. Pe iarba din curte sunt tolănite mai multe pietre, din care două sunt din acelea de moară cu care se închid tunelurile. Una e ca nouă, proaspătă, cealaltă e veche, cangrenată și fărâmițată. Martori muți ai unei vieți moarte.

Plecăm spre Kayseri. Omer e fericit că i s-a terminat ordalia cu ghiaurul. E relaxat, pune muzică. Ascult și îl întreb ce muzică e, că sună cumva familiar. E muzică kurdă, zice. Straniu, seamănă cu muzica noastră oltenească. Dirli dirli dirli dai. Hop hop hop ș-așa. Se aud distinct „și”, „m-oi”, “se fac feti”, frunze verde de ceva. Și lilăitul gâscânesc lililili, lelelele. Ca la noi.

(Ți se pare, Drăgoșele.)

Și așa intrăm pe valea dinspre Mustafapasa, alt loc de basm, de feerie. Pe vremuri, când trăiau grecii aici, i se spunea Sinasos, city-of-the-sun. Sun-as-os, cel purtător de strălucire de soare, de Sun. Trăiau aici și greci, și karamanlizi, creștini turci, și turci musulmani. La schimb, în 1924, au venit turcaleții din Macedonia și Grecia, iar grecii și karamanlizii au migrat pe insula Eubea, insula boilor buni, a taurilor bine hrăniți. Euvia, viață bună, cale bună.

Ne apropiem de oraș. Se întunecă. Pe un panou scrie Palaoglu, sună ca Paleologu, ce-o fi însemnând -oglu? Paleologu știm că înseamnă logos vechi. Dar în turcă, pala înseamnă paloș, a păli, sabie. Palaoglu înseamnă, deci, fiul sabiei.

Ajungem la hotel când e deja beznă afară. Îi dau banii lui Omer, cât ne-am înțeles de dimineață, deși aparatul arată mai mult, iar el închide ochii cu un aer deomonstrativ, vezi, sunt om de cuvânt. Îi mulțumesc și ies bucuros și obosit din taxi cu vinul în rucsac. Mă duc glonț la fast-food-ul din colț. Acum am vin, am mâncare, am cameră și mai am câteva ore până la autobuzul de Adyiaman.

NOTE:

(1) Frazbile și Granchioase, o splendidă nuvelă științifico-fantastică scrisă de Lewiss Padgett. Poate fi citită aici.

(2) Murat/Murad al Patrulea, sultan al Imperiului Otoman între 1623 și 1640, cunoscut pentru cruzimea sa. A murit de ciroză.

(3) Wigwam – tip de colibă în formă de dom utilizată de unele triburi amerindiene.

(4) Peștera Huda lui Papară din Munții Trascăului, locuită din Paleolitic. Adăpostește cea mai mare colonie de lilieci din Europa.

(Text și foto: Dragoș Bîrlea. Editare și note: Brad Florescu. Guest post de Dragoș Bîrlea. Primele cinci episoade sunt aici. Blogul lui Dragoș, pe care puteți citi varianta ne-editată a textului, este aici. Va urma.)