Captain Brad (Ep. 4). Roger e Out.

E o mare de grad trei spre patru. Din vântul solid de peste noapte, pe care l-am simțit bătându-mi în ferestre, a mai rămas doar o hulă amplă, suficient de amplă ca să sperie pe cineva deja temător de mare. Dar Jackie strânge din dinți și ține cârma dreaptă peste valurile de un metru.

Mergem cu motorul. Nu putem să riscăm cu velele pe amârăștenia asta de vânt, fiindcă avem fix două ceasuri ca să ajungem la intrarea în canal. Oliver ne cheamă la pupa – pe mine și pe Mark – și  ne face o scurtă introducere în navigația nautică. Știm deja câte ceva de la scurtele intermezzo-uri teoretice pe subiect din ultimele zile, dar una-i socoteala de pe hartă și alta cea de pe mare.

Pe hârtie toate par la locul lor, vizibile și așezate, dar aici, în larg, e mult mai complicat să te orientezi. Plus că harta nu-ți arată, n-are cum, iureșul de bărci rapide care parcă s-au găsit cu toatele să ne taie calea la ora asta, nerespectând nicio regulă de navigație.

– Se duc în Koh Phi Phi, la liniște și pace, preia Alex ironia.

Născut căpitan.

Și intrarea în canal e aglomerată. Atât cei care vor să iasă din marină cât și cei care vor să intre trebuie să se miște acum, cât e apa înaltă. Catamaranele cu pescaj mic vâjâie arogant în sus și în jos în vreme ce bărcile cu o singură cocă, așa, ca noi, se târăsc atent de-a lungul marcajelor. Mă uit pe ecranul sonarului. Avem doar doi metri de apă sub chilă. Și de aici încolo va tot scădea. Alex preia timona iar Oliver, sprijinit de umărul lui, împarte indicații.

– Ține-o drept, virează 10 grade babord, Brad, cât e apa?, un metru șaptezeci, suntem bine, mai ia din viteză, ține-te departe de marcajul ăla, că acolo e un dâmb, cât e apa?, unu patruzeci, hai să fim gata de andocare.

Pregătim două parâme pentru a țintui barca la ponton când om ajunge. Le petrecem una de la prora la pupa, cealaltă invers.

– Când suntem la un metru de ponton săriți amândoi peste bord și legați-le de tacheți.
– Dar n-o fi suflet de om în marina să i le aruncăm lui ca să ne lege?
– Probabil că o să fie Mike, ne așteaptă. Dar un marinar adevărat se descurcă singur. Aveți grijă să nu cădeți. Cât e apa acum?
– 70 de centimetri sub chilă.
– Bun. Ce-a fost mai greu a trecut.

Directorul școlii ne așteaptă, într-adevăr, pe ponton, dând din mâini. Nici nu s-a urcat la bord și a preluat deja comanda. Oliver și Alex, atât de siguri pe ei până atunci, se poartă ca doi mateloți juniori, executând cu supușenie fiecare indicație a lui Mike. Mă agăț de balcon cu parâma roșie în mână și, când estimez că pot sări în siguranță, țâșnesc peste bord și aterizez într-un torent de răsteli.

– De ce nu mi-ai dat parâma când ți-am zis?
– Pentru că mi-a interzis Oliver să primesc ajutor.
– Treci și fă un opt în jurul tachetului imediat.

Dacă n-ar fi strigat la mine, la noi, aș fi știut exact ce trebuie să fac. Mă fâstâcesc cu frânghia în mână isterizându-l complet pe directorul școlii unde, nu-i așa, mă aștept să iau niște examene. O să le iau la St. Wait.

– Student! Ai deja patru zile de curs și nu știi să faci un nenorocit de 8?
– Ba da. Problema e că știu să fac două. Nod sau înfășurat. La care vă referiți?
– La ăla înfășurat, normal că la ala, fir-ar a dracului să fie.

Legăm barca la ponton sub boscorodelile neîncetate ale noului comandant. Imediat ce terminăm, un electrician thailandez urcă la bord și primește, pe același ton, indicații prețioase despre ce trebuie reparat, când și cum. Apoi, sărind pe ponton cu o grație demnă de cineva cu mii de ani mai tânăr, șeful ne zâmbește ca un tată copiilor săi idioți:

– Well done, băieți. Haideți să mâncăm ceva, că v-o fi foame.

Spre deosebire de oacheșul și timidul Alex, Mike e un englez get-beget, atât în înfățișare cât și în atitudine. În jur de 60 de ani, păr blond-roșcat ținut peste frunte de o pereche de Ray Bans, pielea bătucită și plină de pistrui și un glas din acela gâjâit care dă fiecărei propoziții sonoritatea unui ordin militar.

E născut să fie căpitan. După ce a preluat comanda bărcii de la 30 de metri distanță a preluat-o și pe cea a mesei de la cafeneaua unde ne-a mânat ca pe mioare. Ospătărițele au venit într-o clipă și tot într-o clipă au dispărut în fugă întru îndeplinirea sarcinilor. Comanda pentru 6 oameni a venit în 10 minute. Așa se câștigă cursele.

Dezamăgirea pe care i-am pricinuit-o la sosire pare să i se fi șters definitiv din memorie. Conversăm relaxat de una, de alta, ne descoperim cunoștințe comune. Mike e de formație dascăl. În UK a lucrat ca profesor într-o școală pentru copii cu nevoi speciale. Evocă, probabil nu pentru prima oară, cazul unei tinere de 14 ani pe care a făcut-o din neom om, prin răbdare și perseverență.

– Am fost un fel de Pygmalion pentru ea. Mie asta-mi place să fac. Să învăț oamenii. Marinărie sau orice altceva. E menirea mea în viață. Fetițo! Nota, că avem treabă.

Ne înghesuim cu toții în jeep-ul lui Mike. În Phuket e o aglomerație de nedescris din cauza autostrăzii care se tot construiește de ani de zile pentru a înlesni circulația. Drumul care ne-a luat două ceasuri pe mare, navigând cu 4-5 noduri, ne ia 40 de minute la întoarcere, pe șosea. Mike ne deșartă în fața școlii și pleacă, în scrâșnet de cauciucuri, închizând paranteza de năuceală în care m-a azvârlit în urmă cu nici două ceasuri. Dacă ăsta e șeful ăl mare n-am nicio șansă.

Roger e Over and Out.

În sala de curs din capul dealului se află deja un domn de vreo 60 de ani, uscățiv, rasat, care ne privește pe sub ochelari. În fața lui, pe pupitru, e un maldăr de cărți de marinărie. Navigație costieră, semnale, radio. Fac aceeași confuzie pe care o făcuseră Peter și Nicole în prima dimineață de curs.

– Cu dumneavoastră facem cursul de VHF?
– Nu, sunt și eu student, îmi răspunde cu un răpăit nazal din care abia reușesc să înțeleg ceva.
– Și de ce nu v-am văzut de la început?
– Pentru că știu deja tot ce-ați învățat voi. Am venit așa, ca să-mi iau licența. E o formalitate.
– O ce?

Îl cheamă Ross, e IT-ist pensionar, de fel din Australia. Vorbește abrupt și repezit, ca un om care se teme să nu fie întrerupt. Și are accentul acela care mă face de atâtea ori să mă întreb cum de australienii sunt considerați vorbitori nativi de limbă engleză. Abia mă învățasem cu londoneza lui Alex, acum trebuie să mă învăț și sydneyeză. Fiindcă Ross se teme atât de tare să nu fie întrerupt încât întrerupe el primul pe toată lumea.

Cursul radio e indispensabil oricărui marinar. Comunicațiile pe mare trebuie purtate conform unui standard care impune precizie și concizie. Iar cei care, asemeni mie, credeau că stăpânesc limbajul radio din filmele de acțiune se înșeală amarnic. Stați așa, că ne taie Oliver aripile imediat.

– În primul rând scoteți-vă din cap ROGER. În limbaj profesional se spune RECEIVED. În al doilea rând OVER and OUT e o tâmpenie. Pentru că OVER înseamnă “am spus ce am avut de spus și aștept răspuns”, pe când OUT înseamnă “am spus ce-am avut de spus și am încheiat conversația”. OVER and OUT se bate cap în cap. Ați înțeles?
– ROGER.

O cariocă albastră zbură în direcția emitentului. A cărei identitate glumeață nu e greu de ghicit.

Utilitatea vitală a radioului VHF constă în capacitatea echipajului de a trimite semnale de urgență. Dacă, Doamne, ferește, pățești ceva când ești în larg, trebuie să comunici cu vasele din preajmă sau cu Paza de Coastă pentru a cere ajutor.

Cele două semnale principale de urgență sunt S.O.S. (Mayday; pe ăsta nu l-au greșit în filme), adică “pericol iminent” și PAN PAN, adică un S.O.S. pentru situații de o gravitate mai scăzută. Ca să dau un dublu exemplu: un echipaj care a lovit coralul și se scufundă trimite S.O.S. Un echipaj căruia i s-a stricat motorul trimite PAN PAN, că nu e pericol iminent, e doar o problemă. Dar, dacă din cauza defecțiunii, barca respectivă plutește în derivă și lovește coralul, se trece la S.O.S.

Poate că unii dintre cititorii mei vor protesta – și înțeleg că, făcând ce urmează să fac, rup șirul și starea poveștii – dar pentru că e un lucru cât se poate de util în viață, am să explic mai jos cum se transmite un SOS. “Please help me!” nu e un termen profesional în comunicațiile VHF.

Mayday Mayday Mayday
Acesta este Piccolo, Piccolo, Piccolo (sau cum se numește barca).
Mayday Piccolo
Poziția mea este…(latitudinea prima, longitudinea a doua)
Am pățit asta…(descrii necazul)
I require immediate assistance/Solicit asistență de urgență.
Descrierea bărcii (un FARR 1104 cu coca albastră).
Câte persoane sunt la bord.
OVER.

Există și o formulă standard de răspuns la S.O.S., dar nu am să intru acum în detalii nici despre asta, nici despre celelalte lucrușoare învățate în după amiaza aceea. A, să nu uit. S.O.S.-urile se trimit pe canalul 16.

Duelul tocilarilor.

Cursul e interesant și ar fi de-a dreptul plăcut dacă Ross n-ar începe să-și dea în petec cu cunoștințele lui. Nu apucă Oliver să ne explice o chestie, că sare venerabilul colegu să aducă niște completări complet inutile despre, să zicem, ceva care s-a întâmplat în 1963 de pe coasta de vest a Australiei, când unul nu știu ce a făcut. Mai mult de atâta nu pricep, oricum, din ce măcăne nenea.

Când începe să vorbească se ridică pe jumătate peste pupitru gesticulând violent sau pocnind din degete, iar când a terminat, glorios, se aruncă înapoi pe picioarele din spate ale scaunului, pocnește cu palma de masă și se uită în jur, hlizit, după semne de admirație. Din direcția mea îi vine doar ură. Și eu sunt tocilar, bre, dar tac din gură și ascult, că vreau să știu. Dacă matale ai venit să ne tot întrerupi cu laudele tale o să ai de-a face cu mine.

Ca să cimentăm ce-am învățat – sau ce-am putut învăța printre diatribele lui Ross – facem câteva exerciții pe roluri. Unul dintre noi e barca cu probleme, celălalt e Paza de Coastă sau un alt velier aflat în proximitatea sinistrului. O idee demonică îmi încolțește în minte și aștept momentul s-o implementez.

Iată-l. Barca lui Ross a lovit o stâncă și se scufundă. Căpitanul lansează un S.O.S. regulamentar, cu toată gestica teatrală de rigoare. Eu sunt Paza de coastă. Îl ascult până la capăt, aștept 10 secunde lungi și îi răspund, scurt.

– Ross, this is Coast Guard. SAY AGAIN.
– What?
– N-am înțeles nimic din ce-ai spus. SAY AGAIN. OVER.

E rândul meu să mă uit în jur. Mark își mănâncă creionul ca să nu pufnească în râs, Oliver zâmbește strâmb, că nu se cade să achieseze la miștocăreală, iar privirea bunului Alex parcă zice “da, mă, e foarte enervant omul, dar nu trebuia să-l iei atât de tare”.

Dăm examenul imediat după curs. E o idee bună ca să-ți asiguri notă mare, o idee discutabilă dacă vrei să reții cu adevărat ce-ai învățat. Știu că va trebui să reiau materia diseară și încă vreo câteva ori. Mă reped să completez testul, de data asta nu din graba care mă caracterizează, ci pentru că Ross are câte 3 întrebări sau sugestii la fiecare rând din test. Mi-e greu să mă concentrez și îi arunc două priviri-torpilă. În fereastra de liniște astfel obținută fușăresc niște răspunsuri, arunc hârtia cât colo și ies la o țigară, să mă calmez.

După câteva minute mă urmează și Oliver, care apucase să se uite pe răspunsurile mele.

– Ce-am făcut? Cred că-i praf.
– Ai avut o singură greșeală. Ți-am dat 9.
– Și, ține cont, asta în condiții de stres!
– Când trimiți un S.O.S. nu există altfel de condiții.

OVER.

(Adică am terminat ce-am avut de spus și aștept răspuns. Va urma.)