Captain Brad (episodul 1). Eliberează pictorul!

Un băiat și o fată așteaptă deja la măsuța din fața școlii. E încă devreme, suntem doar noi trei. Ne prezentăm. Peter din Bulgaria, Nicole din Elveția, locuiesc și muncesc în Vietnam. Brad din România, locuiesc și muncesc în Thailanda.

– Tu ești instructorul?
– De ce credeți asta?
– Păi ținuta, barba, vârsta…
– Nu, sunt student și eu, tot în prima zi de școală. Dar e bine de știut că măcar arăt a marinar. Primul pas a fost făcut.

Apare și al patrulea coleg, cu o geografie la fel de împrăștiată. Mark, născut în Bahamas din părinți englezi, locuiește și muncește la Hong Kong alături de soția sa, o chinezoaică trăită în California.

Odată cu Mark vin și instructorii. Andy din Texas, care-I va prelua pe Nicole și Peter pentru modulul de “International Crew”, Alex din Londra care va fi principalul nostru instructor pentru întregul curs și Oliver, tot londonez, supervizorul. Toți sub 30 de ani. O să învăț marinărie de la niște puști.

Nu ne terminăm bine cafelele că Andy apaee din fundul magaziei cu un mănunchi de capete de parâmă nu mai lungi de un metru. Văleu, noduri!

Iepurele dă o raită.

Printre nenumăratele mele calități și talente nu se numără și asta cu îndemânarea. Cele două mânuțe din dotare nu sunt în stare decât să apese taste și butoane. La orice altceva aș încerca să le îmbii se lasă fie cu stricăciune fie cu vânătăi. Dacă mi-e frică de ceva la cursul ăsta sunt nodurile. De fapt nu ține doar de îndemânare, ci și de gândirea în spațiu, de gândire în general. Un nod oricât de simplu mi se pare foarte complicat și, din cauza asta, tind să îl complic și mai tare când îl fac. Motiv pentru care, evident, nu-mi iese. Bine, în general îmi place să complic lucrurile de nu le mai poate descâlci nimeni. În afară de mine.

– Primul și cel mai important, regele nodurilor, se numește bowline, zice Andy, întinzând solemn o bucată de parâmă. E un nod ușor de făcut și solid, îl folosim în multe situații.
– Aoleo, nu, Andy, nu începe și tu cu bowline-ul, ăsta e coșmarul meu!

Se chinuse și căpitanul John vreo 20 de minute să îmi arate cum se face un bowline și, după expresia lui când s-a dat bătut, am înțeles că sunt definitiv pierdut pentru cauză. M-a bântuit nodul ăla. De câte ori fantazam la marinărie apărea de după colțul visului și-mi arăta semne obscene. Și dau de el în prima zi, la prima oră de curs.

Apuc și eu o bucată de frânghie și urmăresc explicațiile lui Alex. Probabil că se citește mult entuziasm pe fața mea, că mă întreabă:

– Ai de gând să faci un bowline sau să te spânzuri cu funia aia?
– M-aș spânzura mai degrabă, dar nici nod din ăla nu știu să leg.
– Hai, că nu e atât de complicat. Fă cum te-am învățat.

Fac trei încercări, cu ochii deja împăienjeniți. Dacă nici un blestemat de nod nu pot să fac ce pretenții să mai emit? Nu-mi iese și basta. Mai bine plec acasă. Alex se uită la mâinile mele și nu înțelege ce fac acolo.

– Păi nu-ți iese pentru că te complici.
– Remarca asta nu mă ajută deloc.
– E simplu. Hai să-ți dau un mnemonic. Iepurele iese din scorbură, dă o tură prin spatele copacului și intră înapoi în scorbură. Ia încearcă.
– Iepurele iese…dă o raită…intră…așa?
– Fix așa. Acum trage. Vezi cum se strânge? Cu cât tragi mai tare cu atât ține mai bine. Asta e marea utilitate a bowline-ului.
– Alex, am reușit să-l fac! Super tare mnemonicul cu iepurele. De ce n-ai zis așa de la început?
– Pentru că se folosește în general pentru copii de grădiniță. Cei mai mari înțeleg și fără.

Repet nodul cu obidă, la fiecare nouă încercare reușită boscorodind printre dinți: na-ți bowline, bowline-ule care eși tu bowline, boule.

Învățăm apoi încă două noduri esențiale: figure 8, cu care se blochează capătul unei parâme, să nu alunece prin scripete și reef knot, cu care se leagă două frânghii de aceeași grosime. Cu astea trei știute, în principiu, putem să…

– …plecăm pe mare în 5 minute. Strângeți-vă lucrurile, mergeți la toaletă și o tăiem.
– Cum, Alex, așa, din prima zi? Credeam că facem teorie la începutul cursului. Nici pantofii de barcă nu mi i-am luat.
– Teoria mai pe după amiază, când pică vântul. Acum bate cu 10-12 noduri dinspre nord-est, e păcat să nu ne folosim de el.

După cum urma să înțeleg dintr-o discuție ulterioară cu Alex și cu Oliver, metodologia IYT (International Yacthing Training) pune mult accent pe partea practică a cursurilor. Fiindcă, în timp meteo sau navigație poți învăța și acasă, din carte, vele, cârmă și parâme nu ai decât pe o barcă. Așadar, pe cât posibil, studenții trebuie să facă, nu să teoretizeze.

Am din start o problemă principială cu asta. Prefer să înțeleg un principiu pe baza căruia să pot face apoi zeci de aplicații decât să-mi însușesc la perfecție o îndemânare, una singură, din care să nu știu declina altceva. Nu comentez nimic la acest moment, sunt băiatul ăla care mai devreme a avut nevoie de iepure și scorbură ca să lege un amărât de nod. Lasă vrăjeala, Brăduțe, pune mâna.

Așa elegant cum m-am prezentat azi dimineață, iată-mă târând dinghy-ul în apa până la genunchi de lângă țărm. Arunc pantofii albi, plini de nisip, și rucsacul pe fundul bărcuței gonflabile. Ah, fir-ar, era puțină apă rămasă de ieri, iar buretele rucsacului o suge cu sete. N-am în el decât aparatul foto, pașaportul, portofelul și două caiete. Duc mâna la buzunarul pantalonilor, să-mi verific țigările. Sunt leoarcă. Din brichetă picură apă, telefonul e ud și el. Măcar am avut inspirația să-mi cumpăr unul waterproof.

Eliberează pictorul!

Urcăm pe barcă eu, Mark și Alex, în timp ce Andy îi duce pe Nicole și Peter pe un velier similar ancorat 50 de metri mai încolo. Nici n-am fi încăput toți pe o singură ambarcațiune. Abia avem loc noi trei în cockpit-ul îngust al Platu-ului 25, un velier spartan conceput pentru racing și antrenament, fără cabină, fără umbrar și, evident, fără sistem audio Hi-Fi sau plasmă de doi metri.

Platu-ul 25 pe care am început să învăț navigația cu vele. O barcă mică, ușoară și rapidă.

– Domnilor, ați mai fost pe bărci cu vele, nu?
– Da, da, răspundem amândoi.
– Atunci presupun că nu trebuie să vă explic care e babordul și care tribordul și alte lucruri din astea de bază.
– Nu, Alex, nu e cazul, terminologia o știm cât de cât, mă înfoi eu ca păunii de la resort.
– Perfect, Brad, atunci dă-mi și mie funga randei.
– Ce să-ți dau?
– The mainsail halyard.
– Ce dracu e ăla?
– Frânghia portocalie prinsă cu un ochet de catarg.
– Și de ce nu zici așa?

Chestia asta m-a amuzat întotdeauna la marinari. De cum pun piciorul pe o barcă nu mai pot vorbi normal. La Gabi “Pelicanul” am observat pentru prima oară treaba asta. Om normal în viața de zi cu zi, cum urca pe Aldebaran, din stânga făcea babord, josul devenea teugă, magazia era cambuză, pragurile – copastii, ferestrele – hublouri și orice amărâtă de frânghie se numea ori fungă, ori școtă, ori cine mai știe cum.

O explicație simplă pentru fenomen aflu de la Alex acum, după ani de zile, pe puntea Platu-ului 25.

– De ce se numește luff partea din spate a unei vele?
– Pentru că e partea care flaps (flutură).
– Și atunci de ce nu îi zice flap?
– Pentru că flap e cuvânt de uscat, iar noi suntem marinari. Pentru orice cuvânt de pe țărm trebuie să inventăm și noi cel puțin unul.

Realizez dureros cu această ocazie că toată terminologia pe care, de bine, de rău, am învățat-o până acum de la prietenii mei români va trebui s-o reînvăț până la ultimul cuvânt în engleză. Asta în condițiile în care Alex are un accent cockney îngrozitor și vorbește repede, ca cu ai lui de-acasă, vântul ne bate în urechi și motorașul de la pupa pârâie suficient de tare ca să nu aud nici ce gândesc.

Nu pierde vremea proful. După un briefing de 10 minute despre siguranță și etichetă la bord îmi comandă să merg la prora și să…free the painter.

– Alex, nu e niciun pictor captiv aici.
– E frânghia aia legată de geamandură cu un bowline. Dezleag-o.
– Și de ce îi spune painter?
– Pentru căăă…să mor dacă știu.

Pornim încet, la motor, slalomând printre sutele de geamanduri legate haotic de-a lungul și de-a latul golfului. Alex ne dă comenzi din care înțeleg cam un cuvânt la fiecare cinci. Și eu și Mark ne mișcăm ca niște elefanți cocoșați de trudă, cu genunchii îndoiți și cu mâinile agățate de orice prindem, cât să ne ținem pe barcă. Avem veste de salvare pe noi, lucru care mai mult mă neliniștește.