Captain Brad (episodul 1). Eliberează pictorul!

Cu vântul în urechi.

Puntea e plină de parâme, trolii și tacheți, prinse sau petrecute după o logică știută doar de Alex și colegii lui. Eu nu pricep nimic. De ce trebuie legată chestia aia așa, de ce trebuie să treacă frânghia aia pe acolo și nu pe dincolo, dar mai ales “de când s-a apucat tata de gătit?”. Îndrăznesc să miaun o întrebare la Alex. Zice:

– O să înțelegi la momentul potrivit. Acum avem ceva mult mai important de învățat: de unde bate vântul.

Metoda aia cu degetul umezit în gură e bună pentru bebeluși (din categoria iepure-scorbură). Marinarii își folosesc urechile. Ca să determini cu precizie direcția din care bate vântul te întorci cu fața la el și rotești capul până când vântul vâjâie egal în ambele urechi. E important să știi exact de unde bate pentru a-ți determina un point of sail corect pentru direcția în care vrei să înaintezi.

Point of sail – chiar nu știu cum se zice în română – se referă la unghiul din care vântul vine în vele (aliterație complet neintenționată). În funcție de acest unghi există următoarele poziții:

– Close Hauled – Strâns în vânt – când barca merge cu vântul lateral față. E cea mai strânsă poziție de navigație, la un unghi de aproximativ 45 de grade pentru bărcile normale și de până la 25 de grade pentru cele sport.
– Close Reach – Vânt de dinaintea traversului – ceva mai larg, dar cu vântul tot din față lateral.
– Beam Reach – Vânt travers – când vântul bate perpendicular pe unul dintre borduri.
– Broad Reach – Vânt de dinapoia traversului – când ai vântul lateral spate.
– Run – Vânt de mare larg – când vântul bate din spate, aproape paralel cu direcția de mers.

În fiecare dintre aceste poziții velele trebuie configurate diferit, pentru a folosi cât mai eficient vântul. Pozițiile de bază le înveți la școală, dar numai anii de experiență te pot învăța să ajustezi totul în așa fel încât să-i smulgi vântului ultima lețcaie de energie.

Bunul simț ne spune că un velier nu poate merge decât cu vântul din spate, ideal fix la 180 de grade de direcția de mers. Asta era adevărat pe vremea Marilor Exploratori, ale căror vele funcționau ca niște parașute. Din cauza asta era nevoie ca un corăbier al secolului XV să aștepte câteva luni pe loc schimbarea musonilor. Altfel nu putea ajunge acasă, fiindcă nu avea cum să navigheze decât împins de vânt.

Velierele moderne pot merge împinse de vânt, firește, dar au avantajul că pot înainta și trase de el. O velă de azi funcționează pe principiul aripii de avion. Mulțumită curburii, aerul circulă cu viteze diferite pe interiorul și pe exteriorul pânzei, iar diferența de viteză este cea care propulsează barca înainte. Sigur că nici așa nu se poate naviga head-on împotriva vântului, ci la unghiuri de aproximativ 45 de grade (strâns, cum am scris mai sus). Tot e mai bine decât să aștepți musonul în vreun port din India.

Am nevoie de T-urile alea.

La cei 50 de ani ai lui, Mark se mișcă mai bine decât mine. Se vede că s-a tot dat pe mare cu prietenii lui din Bahamas. Preia cârma și conduce calm, cu încredere, pe manevrele dictate de Alex. Urcăm, coborâm la travers, apoi urcăm din nou, coborâm la larg, totul cu ochii și mai ales cu urechile pe direcția vântului. Când strângem, bărcuța bandează (se înclină) vertiginos și dacă n-am avea praguri în care să ne înfigem picioarele probabil că ne rostogoleam demult în apă.

Colegul Mark se mișcă mai bine.

Am reușit să pricep cum funcționează școtele focului și nu le mai las din mâini. O să mă fac “fochist”, măcar de atâta să fiu și eu în stare. S-o găsi vreun căpitan pe lumea asta care să aibă nevoie de un băiat bun la focuri. A bătut vântul tare azi-noapte, e o hulă pronunțată, la vreun metru, bărcuța noastră bandează și saltă ca nebuna pe valuri, 12 noduri de briză, 6 spre 7 pe vitezometru, ar fi superb dacă nu m-ar durea picioarele de la atâta stat în fund, palmele de la asprimea parâmelor și creierul de la presiunea conjugată a jargonului marinăresc și a accentului londonez al instructorului meu.

– Le thea eau abi.
– Ce-ai zis, bre?
– Le thea eau abi!
– Asta-i în franceză sau în ce?

Se repede la mine, îmi ia școta din mână și o lasă să curgă jumătate de metru pe cabestan. Acum pricep.

– Adică leT thaT ouT a biT?
– Păi asta am zis.
– Ba nu. Ai uitat T-urile. Eu am nevoie de T-urile alea, omule, T-urile alea pot face diferența dintre viață și moarte.
– Scuze, o să fiu mai atenT.

În instrumentarul bărcii sunt tot felul de chestii cu nume simpatice, ba chiar foarte simpatice dacă greșești un pic pronunția. Sheets, școtele, adică parâmele cu care se manevrează vela. Sau, cum ar comanda Alex, lazy that shit (mai slăbește școta aia). Pe urmă e tachetul, în engleză cleat. Sau, cum aș înțelege eu, make an eight around that clit (fă un opt în jurul…Doamne, iartă-mă!)

Și barca freamătă de plăcere în mâinile mele.

Volta, de la scârț la vâj.

Hai că parcă a mai slăbit vântul. Și s-a rotit nițel, acum bate dinspre est. O să se fâțâie așa până pe la două, când o să se ducă să moară prin vreo crâșmă din Chalong. Nu mai bandăm în halul ăla, se poate sta mai confortabil. Îmi aprind și eu o țigară din pachetul de rezervă fără să las școta foc babord din mână.

– Cât fumezi tu o să vă explic cum se face o voltă. După care treci la timonă și execuți.

Volta este una dintre cele două manevre esențiale în navigația cu vele. Așa cum arătam mai devreme, o barcă nu poate merge cu botul drept în vânt, ci la un unghi de minimum 45 de grade față  de el. Ce te faci, însă, dacă destinația ta se află în zona aceea de no go? Mergi în volte, adică zig-zaghezi cu vântul ba din babord, ba din tribord. Itinerariul rezultat te va duce în cele din urmă unde vrei să ajungi.

Pentru executarea unei volte din strâns în strâns e nevoie de doi oameni. Unul la cârmă și unul care să mute focul. Randa se mișcă de la sine când îi vine ei și asta e marea problemă, în special pe o barcă micuță ca Platu-ul nostru.

Când randa se mută, ghiul – adică bara de lemn sau metal pe care e fixată vela – mătură puntea dintr-un bord în altul. Și dacă nu ești atent sau prevenit te mătură și pe tine. Tot de la amicul Gabi am reținut o vorbă: “nu ești marinar adevărat până nu te-a pocnit ghiul în cap”. Și mă feresc de ghiul ăla ca de naiba. Dacă văd un ghiu pe stradă trec pe trotuarul de vis-à-vis. Nu vreau să fiu marinar adevărat încă.

Pe barca noastră e un spațiu de 30 de centimetri între capătul ghiului și pupă. Conform indicațiilor lui Alex, pe acolo ar trebui să trec în timp ce mă mut dintr-un bord în celălalt cu echea în mână privind obligatoriu înainte. Și asta fără să cad în compartimentul motorului. Cică e destul loc.

– Mă, Alex, ești sigur?
– Așa e făcută barca, să treacă timonierul pe acolo când face volta.

Din ciclul toți proștii au luat Bac-ul, o să-l iei și tu. Abia pot să stau în fund și tu vrei să mă plimb toată barca, să țin și direcția și să mă uit în altă parte decât pe unde calc? Bine. O să vă judece urmașii mei.

Nu mișc nimic până nu execut procedura:

– Mă uit în jur să văd dacă putem face manevra fără să dăm peste ceva.
– Aleg o țintă la aproximativ 90 de grade peste vânt de direcția actuală.
– Întreb “ready to tack?” (“pregătiți pentru voltă?”)
– Mi se răspunde “ready” de către Mark, care între timp mi-a luat focul din mână.

Și scâââârț, fac volta încet, încetișor, orbecâind cu mâna liberă după un cablu de care să mă țin, dând un genunchi în suportul echei și, imediat după, un al doilea genunchi de muchea banchetei de la tribord. O manevră foarte dureroasă volta asta. Dar am reușit-o și sunt încă pe barcă. Ghiul m-a căutat peste tot să mă sfarme, dar nu m-a găsit.

– A fost bine, dar cam lent. Dacă stai prea mult în voltă pierzi viteză. Hai, încă una, mai repede.

Și scââârț, fac volta invers cu un â mai iute.

– Încă odată. Mai repede, Brad, mai repede.

Și scâârț.
Și scârț.
Și vâj.

E fascinant cât de repede ne adaptăm la lucrurile care inițial ne îngrozeau. Face ea mintea cumva și din teroare stoarce plăcere. E o fericire să faci volta vâj, să simți ditamai velatura aia cum îți răspunde cu hohote și zbateri la mișcarea încheieturii, să simți ditamai barca, fie ea și de doar 8 metri, cum își întoarce privirea după a ta și cum oameni, pânze, lemne și fiare, vă regăsiți pe bordul celălalt cu vântul care parcă vă căuta la un joc de v-ați-ascunselea. Aproape că plâng de ciudă când îi vine rândul lui Mark să treacă la cârmă.

To-ci-la-rul!

Gata cu distracția pe ziua de azi. Mai avem de făcut doar lucrurile cele mai neplăcute din viața unui marinar: strânsul și împachetatul velelor, curățenia și, firește, amararea, pe care Alex ne-o explicase dimineața pe tablă.

Vii încet, întorci în vânt, fix în vânt, că altfel ai derivă, lași motorul la relanti, anunți bordul, colegul de la prova agață parâma, face un bowline în jurul catargului și niște opturi în jurul… Oprești motorul, tragi dinghy-ul, sari în el, îi eliberezi pictorul, îl aduci la pupa, inviți băieții la bord și-ai plecat la birt.

Nu e atât de simplu cum pare, mai ales prima parte. Mark încearcă de trei ori și ba vine prea repede, ba prea încet, ba prea sub vânt, că nu reușim să agățăm geamandura. Mă bag și eu și-mi iese din prima, profitând de învățăturile trase din greșelile lui. Insist să mai fac de două ori manevra, nu atâta pentru exercițiul în sine cât ca să capăt încredere. Am avut o zi grea azi, am făcut multe greșeli, n-am înțeles mare lucru din ce mi s-a spus, sunt năuc de la soare și de la efort, măcar atâta bucurie să am și eu: că pot să fac ceva ca lumea de la cap la coadă cu un motor sub fund. Marinar de Herăstrău ce sunt…

Ne adunăm în curtea școlii și bem toată apa din frigider. Mă doare totul cu excepția părului. Am palmele zdrelite de la parâme. Și Mark e în aceeași situație. Nu-i a bună, trebuie să facem rost de niște mănuși, altfel în două zile o să fim carne vie.

Alex trece la tablă și facem o recapitulare scurtă a conceptelor și manevrelor învățate azi. Întrebări și răspunsuri. Planul pentru mâine –  la fel ca azi plus un pic de teorie.

Primim și câte un suport de curs de 10 pagini pe care să ne uităm acasă. Abia aștept să-l devorez. La câtă practică am făcut azi mi-e o foame teribilă de informație (și de ardei umpluți, dar asta e o problemă mai veche). Sunt convins că singura mea șansă de a primi licența e să tocesc, să excelez la teorie, să iau zece la testul scris și, adunând cu nota 1 de la practic, să trec clasa.

La resort Anul Nou Chinezesc e deja mai aproape cu vreo 8 ore. Bălăceala continuă în aceleași tonuri stridente. Țipete de copii înecați și de păuni în călduri. Miros de mâncăruri picante și de găinaț divers. Îmi notez în jurnal întâmplările de azi, ca să am ce povesti după, iau la tocit suportul de curs, și încerc să învăț fiecare cuvânt de acolo, poate-mi va folosi cândva. Trei termeni îmi tot scapă când mă auto-testez, fiindcă nu pot să-i leg de nimic pământesc: batten, clew și shroud.

Mă întind în pat ostenit ca după o zi de prașilă și pe la zece mă lovește ghiul.

(va urma)