Captain Brad (Ep. 3). Povestea celor două lumi.

Să zicem că stai la resort, ca mine, într-o cameră de la parter a cărei ușă dă către piscina comună. Faci un duș fără planificare și, la final, realizezi că ai lăsat prosopul la uscat pe verandă. În piscină sunt 20 de turiști thailandezi care oricum îți urmăresc orice mișcare, că ești singurul alb de aici. Ce faci, le arăți fundul? Nu se face.

Deci pasul 1 e să duci prosopul în baie. Apoi treci aerul condiționat de pe 22 pe 26 de grade, ca să nu îngheți când ieși umejor din băiță. Verifici dacă robinetul e pe caldă sau pe rece. Dai drumul la apă să se încălzească până te dezbraci. Verifici unde sunt gelul de duș și lufa. Ai sau nu ai nevoie de șampon? Prosopul de șters pe picioare e la locul lui? Atenție la ușă, să nu te încui pe dinăuntru. Pentru orice eventualitate, există telefon sau buton de alarmă în baie? Unde este amplasat? Oare funcționează?

Ordinea și planificarea sunt literă de lege pe o barcă. De ele depinde nu doar comfortul navigației, ci însăși siguranța celor de la bord. Fiecare lucrușor trebuie pus la locul lui, mereu același, fiecare manevră, oricât de măruntă, se cere făcută cu mintea înainte.

M-a intrigat mereu la marinari tipicăreala, obsesia pentru ordine, curățenie la bord, pentru verificarea și răs-verificarea fiecărei piulițe. Acum înțeleg rostul acestei militării civile. De ea poate depinde, la un moment dat, viața unor oameni. Lumea de dincolo e suficient de imprevizibilă ca să mai adaugi și tu paie pe haos.

Ești cel mai dificil elev.

Urcăm la bordul Platu-ului și Alex își onorează promisiunea de a explica în detaliu mecanismele de la bord. O face repede, fușărit, ca un om pentru care toate astea sunt firești și de la sine înțelese. E absolut normal ca școta randei să se lege acolo, să treacă pe acolo, să fie petrecută prin scripetele ăla, să se blocheze acolo și să se ridice de acolo. Capisci?

– Alex, încă odată, mai rar, pas cu pas.
– O să pice vântul până înțelegi tu.
– O să pic examenul dacă nu înțeleg.
– Of. Ești cel mai dificil elev pe care l-am avut.

Îmi țin și eu promisiunea de a suspenda greva odată ce sunt mulțumit de explicații. Pregătim barca pentru larg. Am mânuși și, în sfârșit, știu ce fac. Trag sfori cu cea mai mare plăcere.

Trei ceasuri și jumătate pe mare fără evenimente deosebite. Repetăm volte și ampanări, punem frâne cu focul, îl mai salvăm pe amețitul de Bob de câteva ori de la înec, parcă începem să semănăm a marinari.

Pauză de masă. Mă ofer să-i fac cinste lui Alex cu masa de prânz. Am avut câteva clinciuri cu el și vreau să facem pace. Știu că l-am chinuit și nu merită. E un băiat tare bun. Acceptă invitația cu o nedisimulată surpriză. O crede că-l urăsc.

Mergem la același restaurant, unde comand aceleași lucruri ca și ieri. Fetele-băieți mă recunosc și mă salută ca pe un client fidel în devenire. Sunt sigur că azi o să-mi vină mâncarea și sucul mai repede.

– Ai vorbit serios, Alex? Sunt cel mai dificil elev al tău?
– Da și nu. Am avut elevi mai răi ca tine. Dar ăia nu înțelegeau nimic din marinărie. Îi puneai în mijlocul unei furtuni și nu erau în stare să-ți spună de unde bate vântul. Sau nu pricepeau engleza. Deloc. Tu vrei să înțelegi tot și dacă se poate în secunda asta.
– Încerc să profit de orice oportunitate ca să învăț. N-am milioane de euro în cont, nu pot să vin să fac școala asta de zece ori. Am o singură șansă și nu-mi permit să o ratez. Vreau să iau examenul final, Alex. Vreau să devin un bun marinar. Atâta tot.
– Și tu și Mark vă descurcați foarte bine. Prindeți repede, vă orientați, colaborați, știți ce faceți. Nu văd de ce ați pica examenul. Liniștește-te, ai răbdare și lasă-mă să te învăț.
– Bine. Iartă-mă și mulțumesc. Poftă bună.
– Poftă bună și ție.

Mi-e tare drag de proful meu. Are un bun simț și o blândețe pe care arareori am regăsit-o la englezi. Și nici nu arată a britanic. Are un nas mediteranean, părul negru și cârlionțat, ochii închiși la culoare. Dacă n-ai ști de unde e ai putea jura că-i urmașul unor marinari spanioli care au naufragiat pe stâncile Marii Britanii odată cu invincibila lor armadă. Un Don Quijote.

– Ești pe-aproape, mă lămurește Alex încercând să nu plescăie. Strămoșii mei erau flamanzi. S-au mutat din Franța în Anglia acum două sute de ani. Făceau parte din ghilda croitorilor. Poate de la ei am moștenit trăsăturile astea ciudate.

O suspendare temporară a realității.

Pentru un tânăr de 28 de ani Alex a făcut multe, poate chiar prea multe. A învățat marinăria în gimnaziu, pe când stătea la internat. Acesta e genul de deprinderi practice care se învață la școlile englezești. La aceeași vârstă eu și colegii mei mergeam pe câmp, din septembrie până în noiembrie, să culegem tomate și să depănușăm porumb. Tot practică și asta. La o adică, dacă se va organiza o regatta internațională agricolă, ștergem pe jos cu britanicii. Îi înecăm în bulion.

După liceu, Alex a urmat Istoria Artelor la Londra, facultate pe care a absolvit-o fix când a început criza financiară. Nu și-a găsit de lucru în domeniu și a ajuns, ca orice istoric al artelor, barman într-un pub. Apoi s-a apucat de fotografie. Cluburi, concerte și petreceri. În 2013 a plecat la Bangkok, unde a predat engleza la universitate, iar de anul trecut e instructor stagiar la școala de sailing. Predă modulele de International Crew, Watch Leader și Bareboat Skipper. Dar nu mai stă mult nici pe-aici.

– E plăcută viața în Thailanda, e ideală din multe puncte de vedere. Îmi place, sunt fericit. Dar e doar o iluzie.
– Cum adică o iluzie? Te văd, ești în fața mea.
– Thailanda, Phuket, marinăria…sunt doar o suspendare temporară a realității. Mai devreme sau mai târziu va trebui să mă întorc în lume. Să mă lupt, să muncesc, să câștig bani, știi, lucrurile pe care le fac oamenii de obicei.
– Și unde o să pleci de aici? Acasă, în Anglia?
– Nu, ce să fac acolo? Să lucrez în bar? Mie-mi place să predau, să învăț oamenii carte. Diseară am interviu pentru un job în Arabia Saudită. Profesor de engleză și de științe. Se plătește foarte, foarte bine. Dacă trec de interviul ăsta am luat postul.
– Arabia Saudită? Nu-i cam mare contrastul cu Thailanda?
– Știu ce-o să zici, mulți îmi zic asta. Că o să-mi fie greu acolo și că nu e bine să faci lucruri doar pentru bani. Sunt conștient. Dar sunt încă tânăr, pot să sacrific un an din viață ca să pun ceva deoparte. Și pe urmă mai văd. Ține-mi pumnii.
–  Multă baftă, Alex. Sper ca realitatea să fie blândă cu tine.

Revenim pe Platu pentru încă două ceasuri de exerciții. Am învățat bărcuța asta ca pe buzunarele noastre. Nimerim manevrele cu ochii închiși, picioarele s-a obișnuit cu mișcarea și cu bandările, stăm drepți pe punte, ne mișcăm fluid. Necazul apare când ne întoarcem pe uscat și malul continuă să se bălăngăne cu noi. Asta-i situația. Fie te adaptezi planetei solide și așezate, fie celei lichide și mișcătoare. Nu poți trăi cu fundul în două luntri.

Mă întorc acasă. Toate sunt la locul lor. Păunii își înfoaie cozile, copiii thailandezi se bălăcesc într-o isterie zgomotoasă, părinții lor molfăie la tăiței, chelnerițele de la restaurant dorm pe picioare, am cearșafuri și prosoape curate, camera miroase a parfum de flori, hainele împăturite în șifonier, cărțile și caietele stivuite fără cusur, cablurile de alimentare întinse frumos, ordonat și carnetul de notițe care mă așteaptă, cot la cot cu stiloul, să aștern pe filele dictando învățăturile și întâmplările de azi.

Să fie toate acestea doar o suspendare temporară a realității? Voi fi nevoit cândva să revin în lume? Și, dacă da, în care dintre ele?

(va urma)