Europe Exotica (7). Comoara din Santa Lucia.

Europe Exotica este o călătorie de multe zeci de mii de kilometri prin aer, pe apă și pe uscat, care încearcă să descopere și să înțeleagă teritorii îndepărtate care au aparținut sau aparțin în continuare Europei. Traseul a inclus două insule din Oceanul Indian: La Reunion și Mauritius și patru din Marea Caraibilor: Martinica, Santa Lucia, Dominica și Guadeloupe.

Proiectul  este susținut de Air France România, care a oferit zborurile, și de Banca Transilvania, care a oferit fondurile necesare prin intermediul cardului BT Flying Blue Premium. Le mulțumesc sponsorilor fără de care această călătorie nu ar fi fost posibilă – și pe care o să-mi permit să îi pomenesc în poveste – și vă doresc tuturor lectură plăcută. Primele 6 episoade sunt aici.

Comoara din Santa Lucia.

Motto: “Between the vision of the Tourist Board and the true Paradise lies the desert where Isaiah’s elations force a rose from the sand.” – Derek Walcott.

Natura n-a fost mână spartă cu Santa Lucia: i-a dat un relief abrupt și stâncos, câteva palme de teren cultivabil pe care cresc doar bananieri, doi vulcănei și câteva plaje cât de cât palatabile. Din ce-am văzut în 6 ore, să nu vorbesc cu păcat.

În absența unei lăzi de zestre naturale, micul stat insular scăldat de Marea Caraibilor își croșetează subțirelul produs intern brut din export de fructe, servicii bancare offshore, depozite petroliere și ceva turism de croazieră.

Te și întrebi pentru ce pricină biata insulă a fost atât de sângeros disputată de englezi și francezi încât, între 1671 și 1814 a trecut de la unii la alții de 14 ori, adică o dată la 10 ani, de-a ajuns să i se spună “Elena Indiilor de Vest”, deși nu e nici pe departe la fel de arătoasă ca soția lui Menelau. Nu c-aș fi cunoscut-o personal pe aceasta din urmă.

Insula acunde însă un alt tezaur adus aici acum sute de ani de pe coastele Senegambiei și cultivat cu suferință, credință și nădejde până în zilele noastre: oamenii.

Santa Lucia ocupă primul loc în lume la numărul de laureați Nobel per capita: unul la fiecare 85.000 de locuitori, în total doi. Derek Walcott pentru literatură și Sir Arthur Lewis pentru economie. Cu o rată similară, România ar trebui să aibă 235 de laureați. Îl așteptăm pe domnul Cărtărescu să spargă gheața și recuperăm după aceea.

Studiile lui Sir Lewis nu le-am citit, dar răsfoind ulterior poemele lui Walcott am regăsit în ele acea melancolie dureroasă, acea tragică splendoare care mă copleșiseră pe străduțele din Castries în timpul scurtei mele vizite prin capitala Santei Lucia. Am să încerc să redau aceste stări, deși îmi lipsesc talentul și profunzimea marelui poet. Iar unde nu mă voi descurca am să apelez la cuvintele domniei sale.

“I read. I travel. I become.” – Derek Walcott.

Densitatea inegalabilă de laureați Nobel este o statistică obiectivă pe care, dacă ținem morțiș, o putem disputa doar prin prisma marjei. Pe mine m-a năucit însă o altă densitate, măsurată empiric și fără pretenții de acuratețe matematică: cea a oamenilor frumoși. N-am văzut nicăieri în lumea asta atât de mulți oameni superbi într-un spațiu și timp atât de restrânse. Nici măcar în București unde noi, bărbații, stricăm media. Dar ne batem la Nobel, să știți.

Un terorist pe străzile Castries-ului.

Velierul care m-a adus din Martinica a tras la cheu într-o miercuri, pe la 10 dimineața. Ies din port, fac trei pași, nu mai mulți, și-mi cade fața. O pe-jumătate-femeie-pe-jumătate-antilopă îmbrăcată la cinci ace mă depășește rapid și elegant, cu un mers țanțoș pe care l-aș fi putut lua drept european dacă n-ar fi avut acel strop de legănare, de mirodenie trupească, pe care doar femeile cu piele smeadă îl stăpânesc. A trecut pe lângă mine fata aceea cum trec norii peste deșert.

Îmi ridic fața de jos – nu pot s-o las aici, că-mi va trebui la controlul de frontieră – și trebuie s-o țin cu mâna ca să nu pice din nou când, de după colț, se-arată un senior la costum, baston și pălărie caraibiană împletită parcă desprins de pe coperta unui album “Buena Vista Social Club”. Traversează strada cu privirea sus, nici nu se grăbește, nici nu se târâie, mașinile se opresc și-l lasă să treacă, iar bărbatul le mulțumește șoferilor cu o mișcare scurtă și fluidă a mâinii, exersată în decenii de eleganță.

În vremea aceasta eu scotocesc prin rucsac după aparatul foto și după lentila tele, pe nevăzutelea, ca să nu-l scap din ochi pe fantasticul senior. Și cred că am privirea aia hipnotizată despre care, când mi-o surprindea, Crina obișnuia să spună: “știu de ce te uiți așa: ai văzut un om frumos. Nu sunt geloasă. Probabil e un bărbat sau o bătrânică.”

“My first friend was the sea.
Now, is my last.

Days I have held,
days I have lost,

days that outgrow, like daughters,
my harbouring arms.”

Derek Walcott, The Schooner Flight (fragment).

În clipa în care mi-am atârnat camera de gât viața liniștită din Castries s-a spulberat dintr-o dată. Oamenii au început să se ascundă pe după colțuri sau în spatele jaluzelelor, trecătorii de pe trotuarul meu și-au adus aminte brusc că au o treabă pe partea cealaltă a străzii sau că au uitat ceva pe foc, palmele au acoperit fețele de parcă răsărise deodată un al doilea soare pe cer.

Dacă aș fi umblat într-o vestă de dinamită cu două aruncătoare de grenade în mâini n-aș fi pricinuit atâta panică.

Pe cât de frumoși sunt santlucienii (stupid demonim) pe atât de mult urăsc să fie fotografiați. E drept, nici în Martinica, nici în celelalte insule caraibiene pe unde-am umblat nu m-am simțit invitat să fur chipuri, dar reacții isterice ca aici n-am întâlnit nicăieri.

De pildă, plimbându-mă prin Parcul Walcott și făcându-mă că fotografiez biserica – eu de fapt furam, cu zoom maxim, imaginea unei superbe femei îmbrăcate ca o regină a Senegalului – mă bate cineva pe umăr. Mă întorc. Un bărbat la vreo 50 de ani, cu ochi gri-metalici și o dantură perfectă, avertizează ridicând un deget spre cer:

– Să nu mă fotografiezi, ai înțeles?
– Sir, dar stăteam cu spatele la dumneavoastră.
– Eu ți-am zis.

Cinci explicații pentru foto-fobia santluciană.

Mare păcat, îmi șoptește Brăduț-fostul-publicitar, că au așa un asset pe care ar putea construi o poziționare și refuză să îl exploateze. Îți dai seama, dacă m-ar lăsa pe mine să mă ocup aș face doar cu Santa Lucia un Atlas al Frumuseții mai gros ca al Mihaelei Noroc. Dar cărui fapt datorăm această foto-fobie (dacă permiteți alienarea sensului) fără pereche?

Jordy (parcă), pozarul velierului pe care am venit, zice:

– E de la credințele lor vechi. O fotografie îți fură sufletul.
– Păi monfrere, pe vremea credințelor ălora nu existau aparate foto.
– Eu așa știu.

Ospătărița de la barul din Marigot Bay are altă explicație:

– Din cauza internetului. Sunt unii care-ți fac poză, lipesc capul peste o imagine pornografică și te pun pe net să te vadă toată lumea. S-a umplut de perverși.

O părere în acest sens are și doamna de alături care vinde, într-o bărăcuță, haine tradiționale made in India:

– Îți face vrăji. Te pozează și merge cu poza la vrăjitori și te face de nu mai ești om. Unii s-au și sinucis din cauza asta.

Fie-sa, o tinerică veselă și rotunjoară, își ascunde pentru câteva secunde zâmbetul alb și mare ca un urs polar și se încruntă într-un răspuns:

– Păi normal. Vin unii, fac poze și după aia vând albume și se umplu de bani. Și oamenii? Lor ce le iese din asta?

În fine, o tânără ghid care tocmai descărcase un speedboat de turiști petrecăreți în vederea servirii mesei de prânz are o explicație cu iz sociologic.

– E depersonalizant. Nu e normal să furi chipul cuiva. Dacă-ți dă voie, bine, dacă nu, e proprietatea lui și nu ai voie s-o iei nici măcar într-o fotografie.

M-am lămurit. Acum o să mă duc la piață, urmărind șuvoiul de fotomodele, o să mă așez la o terasă și, pretextând că mănânc ceva, o să încerc să fur niște chipuri și niște suflete cu promisiunea că nu le voi folosi în scopuri voodoo-pornografice, lucru pe care te rog să nu-l faci nici tu, că-mi bat obrazul oamenii ăia.

Corabia.

Mă îndrăgostesc la fiecare 15 secunde. De un bărbat cu cămașă albă în dungulițe, perfect călcată, care își așteaptă nevasta în fața unei tarabe cu legume. Apoi de o tânără care s-a pus la coadă la mâncare și vorbește la telefon sugând cu paiul dintr-un shake de ceva. De o bunicuță super-chic care s-a îmbrăcat pentru piață ca pentru venirea Reginei Angliei.

În fine, inima-mi tresaltă pentru o ultimă oară și se statornicește când o văd pe ea: o femeie cam de vârsta mea, deși cu creolii e tare greu de spus dacă au 25 sau 45 de ani, cu o piele translucidă în care până și lumina soarelui se încurcă asemeni unei muște prinse în țesătura păianjenului.

Un chip tainic, demn și cald, calin și dur, trăsături după care s-ar putea face mulți alți oameni – ție-i Domnul bărbatul în putere – și, cu toate aceste calități asupră-i, vinde zarzavaturi vis-à-vis de o mâncătorie.

Mă așez pregătindu-mi intrarea prin efracție în comoara superbei făpturi. Nu sunt cu nimic mai scrupulos decât piratul Francois “Picior de Lemn” Leclerc. Rușine să-mi fie. Îmi e. I’m a pussy for humans.

“The time will come
when, with elation
you will greet yourself arriving
at your own door, in your own mirror
and each will smile at the other’s welcome,
and say, sit here. Eat.”

Derek Walcott – Love After Love (fragment).

– Ce dorești? mă repede patroana mâncătoriei. E cu două capete mai înaltă decât mine și brațele ei, care au amestecat în mii de oale cu orez, m-ar putea face una cu pământul într-o clipă.
– Ceva de mâncare. Ăăă…
– Zai mai repede, că n-am toată ziua la dispoziție.

Mă uit în vitrină și comand ceva, orice, că nici eu n-am vreme să irosesc. În mai puțin de o oră pleacă barca și splendoarea mai are doar trei salate de vândut. Cârciumăreasa dă ochii peste cap: cum, vreau și suc? O mai deranjez mult?

– Auziți, madam, văd eu treaba că nu prea vă plac turiștii.
– Turiștii? Cum să nu-mi placă. Ba chiar îmi plac foarte mult. Când vine câte un vas de croazieră și se adună 10-12 la mine la masă fac bani ca lumea. Turiștii sunt buni, aduc profit.
– Atunci nu vă place de mine.
– Ei, na, pe asta de unde-ai scos-o? Mănâncă și nu mai vorbi prostii.

E răutăcioasă și zburlită, dar se simte că e o femeie bună la suflet, poate prea bună pentru lumea în care trăiește. Mă tratează ca pe un copil întors de de la școală cu un 4 la purtare. Ce să-mi facă? Să mă lase flămând? E mamă. Cu sufletul îmi dă mâncare, cu gura mă spurcă.

Vânzătoarea de salate m-a simțit. Nici nu trebuie să se uite încoace, că știe ce vreau să fac. Stă cu chipul ei minunat întors în direcția cealaltă și, din când în când, ridică spre trecători un lăptuc verde și proaspăt învelit în țiplă. Nu se agită prea tare, nu strigă, nu trage pe nimeni de mânecă. Pare că nici nu vrea să scape de marfă, ci doar să fie singură și frumoasă câteva ore, departe de grijile casei.

E o zi de miercuri care nu  va rămâne cu nimic în istorie. Cu toate astea, localnicii o cinstesc ca pe o zi de sărbătoare. Dacă pot să numesc ‘localnici’ niște oameni ale căror rădăcini pulsează la trei mii de leghe depărtare, pe coasta apuseană a Africii.

O cinstesc, da, îmbrăcându-se frumos, aranjându-și cu grijă ținuta și atitudinea, ieșind din locuințele lor cu pereți pe care culorile s-au scorojit și așezându-se cuminți unii în parc, unii pe marginea străzii, alții pe băncile lustruite ale bisericii. Cu privirea când spre mare, când spre cer, așteaptă și se roagă. Poate asta e ziua când va veni corabia să-i ducă înapoi acasă.

“I who have cursed
The drunken officer of British rule, how choose
Between this Africa and the English tongue I love?
Betray them both, or give back what they give?
How can I face such slaughter and be cool?
How can I turn from Africa and live?”

Derek Walcott – A Far Cry From Africa (fragment).

Această poveste nu ar fi fost posibilă fără zborurile oferite de Air France și fără susținerea Băncii Transilvania prin cardul BT Flying Blue Premium. Le mulțumesc încă o dată.

Foto: Brad Florescu. Echipament: SONY A7. Pentru mai multe imagini vizitează galeria. 

(va urma)