Europe Exotica (6). Martinica. Ziua care s-a sfârșit fără să înceapă.

Europe Exotica este o călătorie de multe zeci de mii de kilometri prin aer, pe apă și pe uscat, care încearcă să descopere și să înțeleagă teritorii îndepărtate care au aparținut sau aparțin în continuare Europei. Traseul a inclus două insule din Oceanul Indian: La Reunion și Mauritius și patru din Marea Caraibilor: Martinica, Santa Lucia, Dominica și Guadeloupe.

Proiectul  este susținut de Air France România, care a oferit zborurile, și de Banca Transilvania, care a oferit fondurile necesare prin intermediul cardului BT Flying Blue Premium. Le mulțumesc sponsorilor fără de care această călătorie nu ar fi fost posibilă – și pe care o să-mi permit să îi pomenesc în poveste – și vă doresc tuturor lectură plăcută. Primele 5 episoade sunt aici.

Triunghiul romului.

Ca să ajung din Oceanul Indian în Marea Caraibilor am petrecut o noapte în avion, o zi și o noapte în Paris, apoi încă o zi la bordul Boeing-ului care opera cursa Paris Orly – Martinica, un zbor intern ai cărui pasageri nu părăsesc teritoriul Franței timp de 9 ore.

Sunt 16 mii de kilometri din Mauritius în Antilele Franceze, un drum pe care corăbierii din vechime l-ar fi parcurs în luni de zile dacă nu cumva o furtună sau o navă de pirați i-ar fi trimis pe fundul mării. Un drum pe care-l făceai o dată în viață și te căpătuiai.

Erau vremuri foarte profitabile când se practica, de-a latul Atlanticului, așa numitul “comerț triangular” în care fiecare segment al călătoriei producea bani. Se plimbau multe mărfuri în triunghiul Europa – Africa – Americi, dar ca să înțelegi mai bine ideea de afaceri am să numesc acest tip de comerț “Triunghiul Romului”.

Din Europa corăbiile plecau încărcate cu rom deja procesat, care se vindea foarte bine pe coasta vestică a Africii. De aici se cumpărau sclavi care erau traversați și vânduți în Caraibe sau pe continentul american contra unui profit sănătos. Era o călătorie riscantă atât marinărește cât și comercial, pentru că o parte din “marfa” de la bord murea înainte de destinație. Sclavii erau apoi vânduți proprietarilor de plantații de trestie de zahăr. Câștigul obținut se investea în melasă, care era trecută iarăși “gârla” și vândută fabricanților de rom.

Și astfel se făcea profit pe tot ciclul de producție a romului: cu materia primă, cu forța de muncă și cu produsul finit. E un studiu de caz interesant, pentru că pune întrebarea: care să fi fost demarorul acestei scheme comerciale sclipitoare. Cererea imensă de rom, cererea imensă de zahăr brun sau cererea imensă de sclavi? Sau, poate, îndrăznesc eu o judecată, cererea imensă, nepotolită de bani a statelor și particularilor implicați în proces.

Câte parale a făcut toată această afacere e imposibil de calculat. O cifră merită însă ținută minte. Între 1600 și 1830 au trecut Atlanticul, fără bună voie și siliți de țeava puștii, nu mai puțin de 12 milioane și jumătate de robi africani, nepunându-i la socoteală pe cei care și-au dat duhul pe drum, uciși de boli, de malnutriție, de glonț sau de naufragii. Marile imperii coloniale ar trebui să ceară iertare Africii și urmașilor săi strămutați de cinci ori pe zi, pe toate posturile de radio și televiziune.

Și să nu uite – sau să încerce să facă uitat – faptul că pe comerțul cu sclavi și pe exploatarea acestora și-au clădit mare parte din puterea economică și financiară care le-a permis apoi să împărățească lumea și să propovăduiască democrația și drepturile omului. E minunat capitalismul, doar să nu-l întrebi cum a făcut primul milion.

Un golf cât un PIB.

Albina este pe cât de mică pe atât de muncitoare. S-a trezit la cinci și jumătate, când soarele deja începuse să mijească, și s-a repezit în grădină, direct pe flori și pe pomii fructiferi. Albina are un trântor de soț, un găligan de trei ori cât ea de mare, și un bondar de băiat care-și urmează tatăl peste tot, inclusiv la birtul de peste drum.

Albina Vorbește engleza cu un accent francocreol atât de puternic încât ar putea la fel de bine să o dea pe franceză cu accent creolenglez și tot la fel de greu s-ar face înțeleasă. Dar vorbele îi sunt pline de miere și de o grijă mămoasă față de toți cei care-i calcă pragul stupului.

–  Brad, ai mâncat? Brad, ți-e foame? Brad, vrei niște cafea? Brad, ai haine de spălat? Brad, vrei un mango? Îți fac curat în cameră? Vrei prosoape noi?

E adorabilă gazda mea, doamna Albina. A emigrat acum 5 ani din St. Lucia unde, zice ea, nu prea mai e polen. O fi de la vântul care-l aduce pe tot încoace, spre teritoriile franceze sub tutelă U.E. Mii de Albini și Albine din Haiti, Dominica, Santa Lucia sau din alte state insulare independente roiesc anual către Martinica și Guadaloupe în căutarea unui loc de muncă și primesc, ca toți imigranții, joburile cele mai grele și mai prost plătite.

Gazda mea lucrează zece ore pe zi, șase zile pe săptămână, ca îngrijitoare la o grădină botanică de lângă Fort de France și mai face un bănuț punându-și jumătate din casă pe AirBnb. Cu actele e greu, azi s-a trezit foarte devreme pentru că trebuie să se ducă la biroul de imigrări și să prelungească șederea familiei cu încă trei luni. Povestea începută în zorii secolului XVI nu s-a terminat încă.

Soarele s-a ridicat suficient ca să îmbrace tot cerul în nuanțe de azuroz. Fortăreața de flori din curtea casei e luată cu asalt de batalioane de păsări de toate felurile, de la unele mici cât un degețel până la rațe sălbatice și egrete. Stau câteva minute pe verandă cu o cană de cafea și cu aparatul foto sub nas. Doar prin părțile acestea de lume există colibri, minunatele făpturi pe jumătate pasăre, pe jumătate insectă, și tare aș vrea să le văd și eu.

Dar, vorba Celorlalte Cuvinte, nu-mi da tot într-o zi. Colibrii întârzie la asalt, e deja șapte dimineața, iar eu am treabă de nu-mi văd capul. Îmi pun sculele în rucsăcel și sar în Opel-ul albastru închiriat aseară de la aeroport. Încotro? Spre est pentru început.