Europe Exotica (6). Martinica. Ziua care s-a sfârșit fără să înceapă.

Stau la 2-3 kilometri de Marin, cea mai mare marina din Caraibe. În golful adânc din sud-estul insulei se pot adăposti 600 de yacht-uri la ponton și încă 1000 la ancoră. Cam atâtea și sunt, judecând după codrul des de catarge albe care se înalță către cerul dimineții. Majoritatea sub pavilion francez, câteva nemțești, unul-două spaniole.

Magazine cu echipament maritim, showroom-uri cu motoare de barcă, dealeri de veliere, restaurante și cafenele se înșiră de la un capăt la altul al cheului. Dacă adunăm valoarea investiției cu cea a bărcilor, doar în golful acesta avem cam un miliard și jumătate de euro, cât PIB-ul insulei Santa Lucia, aflată la doar 35 de mile sud, distanță pe care un velier rapid o străbate în mai puțin de trei ore.

Aș bea o cafea în compania acestei averi, dar nu e deschis pe nicăieri. Singurii oamenii vii pe care-i zăresc la ora asta sunt paznicul marinei și o femeie care mătură strada. E prea devreme, îmi zice primul. Ei dorm.

Jandarmul nu mai vine.

O iau către Vauclin, pe coastă. Citisem în ghid că e frumos locul. Șoseaua urcă unduit pe coama unui munte, apoi plonjează spre argintiul Atlanticului. O plajă gri, de-a lungul căreia se întinde la soare o promenadă îngustă, punctată cu băncuțe și palmieri pitici, case de lemn în stil creol și câteva terase. Una singură, cea din capătul sudic, pare deschisă. În mijlocul restaurantului, agățat de un stâlp de susținere, e un televizor model 1992, la care se transmite bingo.

În fața televizorului, tremurând pe picioare, de emoție sau de boli, un bătrănel înalt își notează pe bilet numerele extrase. Mă așez. O barmaniță tânără spală pahare fără să-mi arunce nicio privire deși, la ora aceea pustie, fiind singurul client care pare să vrea mâncare, nu bingo, trebuie că strălucesc ca un far în noapte. Fumez două țigări și plec mai departe. E 8, încă prea devreme pentru Martinica.

Plaja de la Grande Anse des Salines e aproape pustie, așa cum susține și ghidul Evasion. Nu mai mult de o duzină de iubitori de soare și-au întins prosoapele pe nisipul fin, galben-alburiu, care s-a încins deja suficient ca să poți prăji ouă pe dânsul. Dacă ai ouă. Dacă nu, mori de foame. Cele trei dughene ascunse în spatele plaje, la umbra casuarinilor, sunt închise.

În fața uneia dintre ele, un bărbat cu trăsături indiene mătură meticulos frunzele uscate, una câte una. Îl întreb dacă am vreo șansă să mănânc ceva într-un orizont de timp decent. Se oprește o secundă, se uită la ceas apoi mă privește ca pe unul care a intrat în farmacie să-și cumpere țigări. Așa ceva nu se face.

Dacă genialul actor Louis de Funes ar mai trăi și ar vizita stațiunea St. Anne s-ar simți exact ca pe platourile de filmare ale celebrelor sale comedii din anii ’60-’70. Șezlonguri de lemn cu pânză în dungi colorate sunt aici, la fel și Citroen-urile vechi din parcare.

Plaja e plină de pensionari. Unii în cuplu, alții văduvi, unii cu canișii, alții cu nepoțeii, unii uscați ca niște plătici uitate la soare, alții dolofani ca broaștele, unii citind pliante turistice, alții completând integrame, o figurație care a îmbătrânit așteptându-l pe maestrul de Funes să vină la cadru.

Patroana uriașei terase din prelungirea parcării trebuie să fi fost deja divorțată la vremea când Jandarmul se însura (1968). Îmi zâmbește – e primul zâmbet de când am aterizat pe Martinica – și mă întreabă ce doresc. Aș vrea o limonadă și ceva de mâncare. Din păcate bucătarul încă nu a sosit, și nici barmanul, dar îmi poate oferi o stică de Orangina. Iau două, să am una și pe drum. E ora 9 și jumătate. O iau către vest, poate că acolo a început ziua.

Lumea creolă în trei cuvinte.

Dacă nu ai prea mult timp și vrei să înțelegi totul despre stilul de viață franco-creol vino o zi la Petite Anse d’Arlet , târgușorul scăldat de apele subțiri și transparente ale Mării Caraibilor. Totul e aici, în căsuțele  colorate, în liniștea mieroasă care curge la vale pe alei, în mireasma de flori și de poisson boucane, în sforăitul timpului care, odată ajuns aici, n-a mai avut chef să plece nicăieri, tot ce înseamnă spirit creol e înghesuit între coperțile Micii Anse ca într-o enciclopedie multidimensională pe a cărei copertă scrie mare, cu litere de mână, crezul caraibian: “Pa Ni Pwoblem”.